ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE UMANĂ .ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN TOPOGRAFIA ORGANELOR ŞI A SISTEMELOR DE ORGANE

Organele sunt alcătuite din grupări de celule şi ţesuturi care s-au
diferenţiat în vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism.
Sistemele de organe sunt unităţi morfologice care îndeplinesc
funcţiile organismului: de relaţie, de nutriţie şi de reproducere.
Corpul uman este un tot unitar din punct de vedere morfologic şi
funcţional, fiind alcătuit din: cap,gât, trunchi şi membre.
Capul este alcătuit din 2 părţi:
-craniană, corespunzătoare neurocraniului(cutia craniană);
-facială, corespunzătoare viscerocraniului(oasele feţei);
Gâtul prezintă 2 părţi:
-posterioară-nucală(ceafa);
-anterioară-gâtul propriu-zis;
Trunchiul este format din:
-torace-cavitatea toracică;
-abdomen-cavitatea abdominală;
-pelvis-cavitatea pelviană.
Muşchiul diafragmă separă cavitatea toracică de cea abdominală.
Membrele sunt alcătuite din:
-centuri;
-porţiuni libere.
Membrele superioare sunt alcătuite din:
-centura scapulară care leagă membrele superioare de trunchi;
-porţiunea liberă are 3 segmente:braţ, antebraţ şi mâna.
Membrele inferioare sunt alcătuite din:
-centura pelviană care leagă membrele inferioare de trunchi;
-porţiunea liberă are 3 segmente:coapsa,gamba şi piciorul.
PLANURI ŞI RAPORTURI ANATOMICE ALE CORPULUI UMAN
Corpul uman este tridimensional, străbătut de 3 axe şi 3 planuri.
AXELE corespund dimensiunilor spaţiului şi se întretaie în unghi
drept.
Axul longitudinal-vertical la om (în lungimea corpului) are 2
poli:
-superior-cranial;
-inferior-caudal.
Axul sagital-anteroposterior(al grosimii corpului) are 2 poli:
-anterior;
-posterior.
Axul transversal-orizontal(al lăţimii corpului) are 2 poli:
-stâng;
-drept.
PLANURILE corpului uman trec prin câte două axe.
Planul frontal,vertical:
-este paralel cu fruntea;
-trece prin axul longitudinal şi transversal;
-împarte corpul în 2 părţi asimetrice:( anterioară-ventrală)
şi(posterioară-dorsală);
(exemplu:nasul este situat anterior, coloana vertebrală posterior).
Planul sagital, vertical:
-este perpendicular pe planul frontal;
-trece prin axul longitudinal şi sagital;
-este planul simetriei bilaterale;
-împarte corpul în 2 jumătăţi simetrice: dreaptă şi stângă;
(exemplu:ochii sunt aşezaţi lateral faţă de nas şi medial faţă de
urechi).
Planul transversal, orizontal:
-este perpendicular pe planul frontal şi sagital;
-trece prin axul sagital şi transversal;
-împarte corpul în 2 părţi asimetrice:superioară-cranială şi
inferioară-caudală;
(exemplu:ochii sunt situaţi cranial faţă de gură, iar gura, caudal faţă
de nas).
2.FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN
2.1.FUNCŢIILE DE RELAŢIE
SISTEMUL NERVOS
Clasificarea sistemului nervos se face din punct de vedere
topografic şi funcţional.
I.Din punct de vedere topografic, sistemul nervos se clasifică în:
1.SISTEM NERVOS CENTRAL-NEVRAX SAU AX
CEREBROSPINAL, este format din:encefal şi măduva spinării.
a)Encefalul (localizat în cutia craniană) este alcătuit din:
-trunchi cerebral, format din:
· bulb rahidian;
· puntea lui Varolio;
· mezencefal.
-diencefal, format din:
· talamus;
· metatalamus;
· epitalamus;
· hipotalamus;
-cerebel;
-emisfere cerebrale.
b)Măduva spinării este localizată în canalul vertebral, se întinde de
la vertebra cervicală C1 la vertebra lombară L2, de unde se
continuă cu filum terminale până la vertebra a 2- a coccigiană.
2.SISTEM NERVOS PERIFERIC, este format din nervi periferici şi
ganglioni nervoşi.
· Nervii periferici alcătuiţi din prelungirile neuronale, sunt
reprezentaţi de:
-nervii cranieni, în număr de 12 perechi, sunt senzitivi, motori
şi micşti;
-nervi spinali, în număr de 31 perechi, sunt micşti.
· Ganglionii nervoşi formaţi din aglomerări de corpi neuronali,
sunt reprezentaţi de:
-ganglioni spinali;
-ganglioni cranieni;
-gangliono vegetativi.
II Din punct de vedere funcţional,sistemul nervos se clasifică în.
1.SISTEM NERVOS SOMATIC-AL VIEŢII DE RELAŢIE care
asigură activitatea motorie somatică şi sensibilitatea senzitivosenzorială
în funcţie de condiţiile mediului înconjurător.
Rol-integrarea organismului în mediul său de viaţă.
2.SISTEM NERVOS VEGETATIV(SNV), coordonează activitatea
organelor interne(viscerelor), în condiţii diferite de viaţă.
SNV are 2 componente:
-parasimpaticul, intervine în condiţii obişnuite de viaţă,
-simpaticul, intervine în condiţii neobişnuite, periculoase.
SISTEMUL NERVOS SOMATIC
FUNCŢIA REFLEXĂ
Funcţia reflexă se realizează prin substanţa cenuşie a sistemului
nervos.
Distribuţia substanţei cenuşii în sistemul nervos central este
următoarea:
-La nivelul măduvei spinării, substanţa cenuşie este dispusă la
interior şi prezintă prelungiri, numite coarne:
-2 coarne anterioare, ce conţin neuroni somatomotori;
-2 coarne posterioare, ce conţin neuroni somatosenzitivi,
2 coarne laterale, ce conţin neuroni vegetativi:visceromotori şi
viscerosenzitivi.
-În trunchiul cerebral, substanţa cenuşie este dispusă la interior,
fragmentată în nuclei:motori, senzitivi, vegetativi şi proprii.
-În cerebel substanţa cenuşie formează:
· la exterior-scoarţa cerebeloasă;
· la interior-nuclei de substanţă cenuşie.
-În diencefal, sunt mase de substanţă cenuşie sub formă de nuclei
în toate componentele sale:talamus, metatalamus, epitalamus şi
hipotalamus.
-În emisferele cerebrale, substanţa cenuşie formează:
-la exterior-scoarţa cerebrală(cortexul cerebral);
-la interior –nucleii bazali(corpii striaţi).
Actul reflex este procesul fiziologic de răspuns la acţiunea unui
stimul asupra unei zone receptoare.Baza anatomică a actului
reflex este arcul reflex.
Componentele arcului reflex
Receptor→Centru nervos→Efector
-Receptorul este o structură excitabilă care răspunde la
stimuli, prin variaţii de potenţial gradate, proporţional cu
intensitatea stimulului.
Rolul receptorului este de a transforma energia stimulului în
influx nervos.
Clasificarea receptorilor:
1.După localizare:
· exteroceptorii sunt situaţi spre periferia
organismului şi primesc informaţii din mediul
extern;
· proprioceptorii sunt localizaţi în muşchi, tendoane,
articulaţii, periost(membrană conjunctivă a
oaselor), pericondru(înveliş conjunctiv al
cartilajelor);
· interoceptorii(visceroceptorii) sunt situaţi în pereţii
organelor interne(viscerelor) şi primesc informaţii
din interiorul organismului.
2.După natura agentului excitant:
· mecanoreceptori(tactili, termici,dureroşi,auditivi,vestibulari);
· baroreceptori(pentru presiune);
· osmoreceptori(pt. presiune osmotică);
· chemoreceptori(olfactivi, gustativi);
· termoreceptori(pentru diferenţe de temperatură)
· algoreceptori-nociceptori(pentru durere)
· fotoreceptori.
3.După viteza de adaptare:
· fazici-activitate creşte la aplicarea stimulului şi scade la
menţinerea stimulului;
· tonici-activitate constantă pe durata aplicării stimulului.
-Calea aferentă este senzitivă, face legătura dintre receptori şi
centrii nervoşi.
Este reprezentată de:
· dendritele şi axonii neuronilor senzitivi din ganglionii
spinali;
· dendritele şi axonii neuronilor senzitivi de pe traseul unor
nervi cranieni.
-Centrii nervoşi reprezintă toate structurile sistemului nervos
central care analizează şi prelucrează informaţiile primite şi
generează impulsuri nervoase.
Fiecare centru nervos are 2 compartimente funcţionale:
· compartimentul senzitiv unde sosec informaţiile de la receptori;
· compartimentul motor care transmite comenzile către efectori.
-Calea eferentă este motorie, face legătura dintre centrii nervoşi şi
efectori, transmiţând comenzile.
Este reprezentată de.
· axonii neuronilor motori din măduva spinării;
· fibrele motorii ale nervilor cranieni.
-Efectorii execută comanda primită de la centrii nervoşi.
Sunt reprezentaţi de:
-muşchii striaţi(efectori ai sistemului nervos somatic)
-muşchii netezi(efectori ai sistemului nervos vegetativ), care
răspund prin contracţie;
-glande exocrine;
-glande endocrine, care răspund prin secreţie.
FUNCŢIA DE CONDUCERE
CLASIFICAREA CĂILOR DE CONDUCERE
FUNCŢIA DE CONDUCERE se realizează prin substanţa albă,
formată din căi ascendente şi descendente.
CĂILE ASCENDENTE-ALE SENSIBILITĂŢII:
-sunt senzitive;
-conduc excitaţiile sub formă de influx nervos de la
receptori(exteroceptori, proprioceptori şi interoceptori) la centrii
nervoşi şi deservesc sensibilitatea corpului;
Aceste căi sunt de 2 tipuri:
· specifice pentru fiecare tip de sensibilitate(exteroceptivă şi
proprioceptivă), conduc impulsuri cu rol în perceperea şi
discriminarea stimulilor;
· nespecifice care conduc sensibilitatea
interoceptivă(visceroceptivă), împreună cu calea
spinotalamică.
1.Căile sensibilităţii exteroceptive:
-sunt căi specifice;
-conduc impulsuri de la exteroceptorii tactili, termici şi dureroşi în
scoarţa cerebrală, pentru formarea senzaţiilor specifice;
-au pe parcurs 3 neuroni;
au proiecţie corticală.
· Sensibilitatea tactilă fină, epicritică este condusă prin
fascilulele spinobulbare Goll şi Burdach.
Căile sensibilităţii tactile fine au pe parcurs 3 neuroi:
-primul neuron(protoneuronul)-în ganglionul spinal;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-în nucleii Goll şi Burdach din
bulb;
-al treilea neuron(tritoneuronul)-în talamus.
Proiecţia corticală este în neocortexul receptor-în zona
somestezică I.Se încrucişează la nivelul bulbului rahidian.
Rol-conduc informaţii tactile fine şi vibraţiile.
· Sensibilitatea tactilă grosieră, protopatică este condusă
prin fasciculul spinotalamic anterior.
Căile sensibilităţii tactile grosiere au pe parcurs 3 neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-în ganglionul spinal;
-al doilea neurno(deutoneuronul)-în cornul posterior medular;
-al treilea neuron(tritoneuronul)-în talamus.
Proiecţia corticală în neocortexul receptor-în zona somestezică
II.Se încrucişează la nivelul măduvei spinării.
Rol-conduc informaţii tactile grosiere şi de presiune uşoară.
· Sensibilitatea termică şi dureroasă este condusă prin
fasciculul spinotalamic lateral.
Căile sensibilităţii termice şi dureroase au pe parcurs 3
neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-în ganglionul spinal;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-în corpul posterior medular;
-al treilea neuron(tritoneuronul)-în talamus.
Proiecţia corticală în neocortexul receptor –în zona
someostezică I.Se încrucişeazăla nivelul măduvei spinării.
Rol-conduc informaţii termice şi dureroase.
2.Căile sensibilităţii proprioceptive-kinestezice:
-sunt căi specifice;
-conduc informaţiile de la proprioceptori;
-au proiecţie corticală sau subcorticală.
· Sensibilitatea proprioceptivă conştientă este condusă prin
fasciculele spinobulbare Goll şi Burdach.
Căile sensibilităţii proprioceptive conştiente au pe parcurs 3
neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-în ganglionul spinal;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-în nucleii Goll şi Burdach din
bulb;
-al treilea neuron(tritoneuronul)-în talamus.
Proiecţia corticală în neocortexul receptor-în zona senzitivomotorie.
Se încrucişează la nivelul bulbului rahidian.
Rol-conduc informaţiile de la proprioceptorii din regiunea
gâtului, trunchiului, membrelor, la scoarţa cerebrală.
· Sensibilitatea proprioceptivă inconştientă este condusă
prin:
-fasciculul spinocerebelos direct Flechsig care preia informaţii
din partea inferioară a corpului; nu se încrucişează.
-fasciculul spinocerebelos încrucişat Gowers care preia
informaţii din partea superioară a trunchiului şi membrele
superioare; se încrucişează la nivelul măduvei spinării.
Căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente au pe parcurs 2
neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-în ganglionul spinal;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-în nucleii cornului posterior
medular;
Proiecţia corticală în cerebel.
Rol-conduc informaţiile de la proprioceptorii din regiunea
gâtului, trunchiului şi membrelor în cerebel.
3.Căile sensibilităţii interoceptive (visceroceptive) sunt
specifice şi nespecifice:
-căile specifice sunt conduse prin fasciculele spinotalamice.
-căile nespecifice sunt reprezentate de substanţa reticulată
care se întinde de la măduva sacrată până la talamus.
Rol-conduc informaţii de la viscere.
CĂILE DESCENDENTE-ALE MOTILITĂŢII:
-sunt motorii;
-deservesc motilitatea corpului;
-conduc impulsuri nervoase de la centrii nervoşi ai encefalului
spre măduvă;
-sunt de 2 tipuri:voluntare şi involuntare.
1.Căile motilităţii voluntare-piramidale
Motilitatea voluntară este condusă prin căile piramidale
corticospinale(directe şi încrucişate) şi corticobulbare.
a) Căile piramidale corticospinale:
-străbat descendent toate etajele trunchiului cerebral;
-la nivelul bulbului comportamentul este diferit:
· 75% din fibre se încrucişează la nivelul bulbului,
formând fasciculul piramidal încrucişat,
· 25% din fibre nu se încrucişează în bulb ci în măduva
spinării, formând fasciculul piramidal direct.
– sunt formate din 2 neuroni:
– -primul neuron(protoneuronul)-în ariile neocortexului
motor;
– -al doilea neuron(deutoneuronul)-în cornul anterior al
măduvei spinării.
Rol-conduc comenzi pentru mişcările voluntare, precise,
coordonate, ale musculaturii somatice din regiunea trunchiului,
membrelor şi o parte din regiunea gâtului de la nivelul centrilor
motori ai cortexului cerebral.
a) Căile corticobulbare:
-se opresc în bulbul rahidian;
-se încrucişează la nivele diferite ale trunchiului cerebral;
-sunt formate din 2 neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-în ariile neocortexului motor;
al doilea neuron(deutoneuronul)- în nucleii motori de origine
a fibrelor motorii ale nervilor cranieni.
Rol-conduc comenzi pentru mişcările voluntare, precise,
coordonate, ale musculaturii somatice din regiunea capului şi o
parte din regiunea gâtului.
2.Căile motilităţii involuntare-extrapiramidale au origine corticală
şi subcorticală.
a) Căile extrapiramidale care au origine corticală :
-fac sinapsă în ganglionii bazali(corpii striaţi);
-au pe traseu 2 neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-în neocortexul motor;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-în cornul anterior al măduvei
spinării.
b) Căile extrapiramidale care pornesc din centrii subcorticali:
-au pe traseu 2 neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-în centrii subcorticali;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-în cornul anterior al măduvei
spinării.
-sunt reprezentate de fasciculele:
· Tectospinale
-cu origine în coliculii cvadrigemeni din mezencefal;
-ajung în cordoanele anterioare ale măduvei spinării.
· Rubrospinale
-cu origine în nucleii roşii din pedunculii cerebrali din
mezencefal;
-ajung în cordoanele laterale ale măduvei spinării
· Nigrospinale
-cu origine în substanţa neagră din pedunculii cerebrali
din mezencefal;
-ajung în cordoanele anterioare ale măduvei spinării.
· Vestibulospinale
-cu origine în nucleii vestibulari din bulbul rahidian;
-ajung în cordoanele anterioare ale măduvei spinării.
· Olivospinale
-cu origine în olivele bulbare din bulbul rahidian;
-ajung în cordoanele anterioare ale măduvei spinării.
· Reticulospinale
-cu origine în substanţa reticulată a trunchiului cerebral;
-ajung în cordoanele anterioare ale măduvei spinării.
Rol-conduc comenzi către muşchii scheletici şi
determină contracţii musculare automate-intervin în
realizarea unor activităţi umane complexe cum ar fi:
mersul, scrisul, condusul maşinii,înotul, cântatul la
instrumente.
SISTEMUL NERVOS VEGETATIV(SNV)
CLASIFICARE
Sistemul nervos vegetativ este partea sistemului nervos care
coordonează activitatea viscerală(inconştientă).
I.Din punct de vedere structural şi funcţional,SNV este format
din:
· sistemul nervos simpatic, care acţionează în situaţii
neobişnuite:frică, furie, spaimă;
· sistemul nervos parasimpatic(cranian şi sacral), care
acţionează în situaţii obişnuite de linişte şi relaxare a
organismului.
II Din punct de vedere structural şi topografic este asemănător
cu sistemul nervos somatic, fiind alcătuit din:
· sistem nervos central ce cuprinde:
-centrii de comandă situaţi în măduva spinării şi trunchiul
cerebral;
-centrii de control şi integrare vegetativă din hipotalamus,
sistemul limbic, scoarţa cerebrală.
· sistem nervos periferic alcătuit din ganglioni vegetativi şi
nervi.
Sistemul nervos simpatic
-Centrii nervoşi simpatici sunt situaţi în măduva spinării, în
coarnele laterale din regiunea toracică(T1-T12) şi
lombară(L1-L2);
-Partea periferică este reprezentată prin ganglioni vegetativi
şi fibre vegetative preganglionare şi postganglionare.
Sistemul nervos parasimpatic
-Centrii nervoşi parasimpatici sunt situaţi în trunchiul
cerebral şi în coarnele laterale ale măduvei spinării din
regiunea sacrată.
-Partea periferică este reprezentată de fibre nervoase de la
nivelul trunchiului cerebral şi al măduvei spinării din regiunea
sacrală şi plexuri vegetative.
EFECTE ALE STIMULĂRII SISTEMULUI NERVOS
SIMPATIC ŞI PARASIMPATIC
Nr.crt Organul
inervat
Efectele
stimulării
simpaticului
Efectele stimulării
parasimpaticului
1. Globul ocular
-muşchii radiari ai
irisului(muşchi
dilatator)
-muşchii circulari
ai
irisului(constrictor)
-pupilodilataţie
(midriază)
-nu are efect
-aplatizarea
-nu are efect
-pupiloconstricţie
(mioză)
-nu are efect
-muşchii radiari ai
corpului ciliar
-muşchii circulari
ai corpului ciliar
cristalinului pt.
vederea la
distanţă
-nu are efect -bombarea
cristalinului pt.
vederea de aproape
2. Glanda lacrimală -vasoconstricţie
-diminuarea
secreţiei
-vasodilataţie
-stimulează
secreaţia
3. Glandele salivare -vasoconstricţie
-scade secreţia
-secreţie salivară
vâscoasă cu
conţinut
enzimatic bogat
-vasodilataţie
-creşte secreţia
-secreţie salivară
apoasă cu conţinut
enzimatic redus
4. Glandele
sudoripare
-stimulează
secreţia
-stimulează secreţia
la nivel
palmar
5. Glandele gastrice -scade secreţia -stimulează secreţia
6. Inima
Vasele
coronariene
-
cardioaccelerator
-
coronarodilatator
-cardiomoderator
-coronaroconstrictor
7. Plămâni:
-arborele bronşic
-glandele mucoase
-bronhodilatator
-inhibă secreţia
-bronhoconstrictor
-stimulează secreţia
8. Stomac
-glande gastrice
-scade secreţia
-scad tonusul şi
-creşte secreţia
-cresc tonusul şi
-tonus şi
motilitate
-sfinctere
Motilitatea
-constricţie
Motilitatea
-relaxare
9. Intestin
-glande intestinale
-tonus şi motilitate
-sfinctere
-nu are efect
-scad tonusul şi
motilitatea
-constricţie
-stimulează secreţia
-cresc tonusul şi
motilitatea
-relaxare
10. Pancreas -inhibă secreţia
exocrină
-stimulează
secreaţia exocrină şi
endocrină
11. Ficatul
Vezicula
biliară(colecist)
-inhibă secreţia
-stimulează
glicogenoliza
-relaxează
musculatura
-contracţia
sfincterului Oddi
-depozitarea bilei
în perioadele
interdigestive
-stimulează secreţia
-nu are efect
-contractă
musculatura
-relaxarea
sfincterului Oddi
-evacurea bilei în
duoden în
perioadele digestive
12. Glanda
suprarenală
-stimulează
secreţia
hormonală
-nu are efect
13. Splina -stimulează
contracţia
-nu are efect
14. Rinichi -vasoconstricţia
capilarelor renale
(glomerulare)
-vasodilataţia
capilarelor
glomerulare
-diminuarea
diurezei -creşterea diurezei
15. Vezica urinară -relaxarea
muşchilor
vezicali
-contracţia
sfincterului intern
-acumularea
urinei între
micţiuni
-contracţia muşchilor
vezicali
-relaxarea
sfincterului intern
16. Vase sangvine
-tegument
-muşchi
-creier
-vasoconstricţie
-vasodilataţie
-vasoconstricţie
uşoară
-nu are efect
-vasodilataţie
-nu are efect
17. Uterul -contracţie şi
relaxare
-nu are efect
18. Ţesutul erectil -vasoconstricţie -erecţie
-vasodilataţie
19. Termoreglare -termogeneză -termoliză
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
MENINGITA
-inflamarea
meningelor
cerebrospinale(cel
- infecţioase,
toxice,
alergice;
-febră;
-dureri de
cap;
-vărsături;
-evitarea frigului
sau căldurii
excesive;
-adoptarea unui
e 3 foiţe care
protejează axul
cerebrospinal)
- fotofobie(fric
a de lumină)
-contracţia
muşchilor
cefei
-modificări în
lichidul
cefalorahidia
n
stil de viaţă
sănătos.
Coma
-stare patologică
de inhibiţie
profundă
a activităţii
nervoase
superioare
-apare ca
urmare a
unei boli
grave:
meningita,
encefalita,
hemoragii
cerebrale,
accidente
traumatice,
tumori,
intoxicaţii
medicame
n -
toase
-pierderea
cunoştinţei
-pierderea
sensibilităţii
şi motricităţii
voluntare, cu
păstrarea
funcţiilor
respiratorii şi
circulatorii.
-evitarea
surmenajului,a
activităţii
nervoase
excesive;
-adoptarea unui
stil de viaţă
sănătos.
HEMORAGII
CEREBRALE
-revărsarea
sângelui din vasele
cerebrale în
ţesuturi şi
cavităţi(accident
-
hipertensiu
nea
arterială;
-afecţiuni
cardiace şi
vasculare;
-cefalee
severă;
-vărsături;
-paloare;
-agitaţie;
-
hipotensiune;
-evitarea
consumului de
tutun, alcool,
cafea;
-adoptarea unui
stil de viaţă
vascular cerebral) -fumatul şi
consumul
excesiv de
alcool;
-obezitate;
- traumatism
e arteriale;
-tumorile
cerebrale;
-sifilisul.
-puls şi un
ritm
respirator
accelerat;
-pupile
inegale;
-modificări
de
personalitate
;
-leşinuri;
-comă.
sănătos.
ANALIZATORII
SEGMENTELE UNUI ANALIZATOR
Analizatorii sunt sisteme morfofuncţionale complexe şi unitare care
au rolul de a recepţiona,conduce şi transforma în senzaţii specifice
excitaţiile primite din mediul extern sau intern.
Analizatorii sunt alcătuiţi din punct de vedere anatomic din 3
segmente:
1.Segmentul periferic(receptorul):
· este reprezentat de structuri specializate ale organelor de simţ;
· este stimulat de variaţia unei anumite forme de energie;
· determină formarea potenţialului de receptor care se poate
transforma în potenţial de acţiune.
Clasificarea receptorilor în funcţie de topografie(localizare):
-exteroceptori-localizaţi în piele;
-proprioceptori-răspândiţi în sistemul locomotor;
-interoceptori(visceroceptori)-situaţi în peretele organelor interne.
Clasificarea receptorilor după natura excitantului:
-mecanoreceptori-stimulaţi de atingere, presiune, lovire,
distensie;
-termoreceptori-stimulaţi de diferenţele de temperatură;
-algoreceptori-stimulaţi de orice excitant care produce dureri;
-chemoreceptori-stimulaţi de modificarea concentraţiilor unor
substanţe;
-receptori electromagnetici-stimulaţi de radiaţiile
electromagnetice luminoase.
Clasificarea receptorilor după distanţa la care acţionează
stimulul:
-de contact –ex.receptorii tactili;
-de distanţă-ex.receptorii auditivi.
2.Segmentul intermediar(de conducere):
· este alcătuit din căile nervoase prin care potenţialele de
acţiune formate la nivelul receptorilor ajung la centrii nervoşi
superiori;
· conduce de la receptori mesaje sub formă de impulsuri
nervoase.
3.Segmentul central:
· este reprezentat de aria din scoarţa cerebrală la care ajunge
calea de conducere;
· transformă în senzaţii specifice informaţiile primite.
ANALIZATORUL VIZUAL
Rolul analizatorului vizual:diferenţierea lunimozităţii, formei şi culorii
obiectelor, orientarea în spaţiu, menţinerea echilibrului şi a
tonusului cortical.
Globul ocular este alcătuit din 3 tunici, sistemul optic şi sistemul
fotoreceptor.
Tunicile globului ocular:
1.Tunica externă-prezintă:
· sclerotica-porţiunea posterioară;
-opacă, alb-sidefie;
-rol protector.
· corneea-porţiunea anterioară;
-transparentă,avasculară;
-cu fibre nervoase amielinice.
2.Tunica medie-are 3 porţiuni:
· coroida-membrana pigmentară, vasculară;
-rol în nutriţia globului ocular;
· corpul ciliar format din:
-muşchiul ciliar-alcătuit din fibre musculare netede dispuse
radiar şi circular;
-procesele ciliare-ghemuri vasculare care secretă umoarea
apoasă şi umoarea sticloasă;
· irisul-alcătuit din fibre musculare netede circulare şi radiare;
-prezintă un orificiu central-pupila –cu diametrul variabil în
funcţie de intensitatea luminii.
3.Tunica internă-retina-membrană care conţine celule
fotoreceptoare.
-alcătuită din celule nervoase(celule fotoreceptoare, neuroni
bipolari, neuroni multipolari), celule de susţinere, celule pigmentare;
-are 2 zone importante:
· pata galbenă(macula lutea)-unde predomină celule cu conuri;
-are în centru o depresiune, fovea centralis, în care se găsesc
numai conuri şi reprezintă zona cu acuitatea vizuală maximă;
· pata oarbă-nu conţine celule fotoreceptoare;
-este locul pe unde iese nervul optic din retină.
Sistemul optic este format din mediile trasparente ale globului
ocular.
a.Corneea
b.Umoarea apoasă-lichid transparent, secretat de procesele
ciliare;
-are compoziţie asemănătoare lichidului cefalorahidian;
-se află în camera anterioară(între cornee şi iris) şi în camera
posterioară(între iris şi cristalin);
c.Cristalinul-este o lentilă biconvexă;
-se află într-o capsulă elastică, numită cristaloidă;
-la extremităţi se leagă de muşchiul ciliar prin ligamentul
suspensor;
-focalizează razele luminoase pătrunse prin pupilă;
d.Corpul vitros(umoarea vitroasă)-se găseşte între cristalin şi
retină;
-este transparent, cu consistenţă de gel.
Sistemul fotoreceptor-reprezentat de retină.
SEGMENTELE ANALIZATORULUI VIZUAL
1.Segmentul periferic(receptorul)-reprezentat de celulele
fotoreceptoare:
a) celulele cu conuri-sunt în nr. de 5-7 milioane;
-conţin pigmentul numit iodopsină;
-au prag de sensibilitate ridicat;
-sunt receptori pentru vederea diurnă şi perceperea culorilor;
b) celulele cu bastonaşe-sunt în nr. de 125-130 milioane;
-conţin pigmentul fotosensibil numit rodopsină(purpurul
retinian);
-au prag de sensibilitate scăzut;
-sunt receptori pentru vederea nocturnă şi crepusculară.
2.Segmentul intermediar(de conducere)- este format din 3
neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-este un neuron bipolar din
retină;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-este un neuron multipolar din
retină.Axonii neuronilor multipolari formează nervul optic.La
nivelul chiasmei optice se încrucişează axonii care provin din
jumătăţile nazale ale celor 2 retine.Din chiasma optică pornesc
2 fascicule, denumite tracturi optice.Fiecare tract optic
conduce informaţia din jumătatea temporală a retinei de
aceeaşi parte şi din jumătatea nazală a retinei din partea
opusă;
-al treilea neuron(tritoneuronul)-este în corpul geniculat lateral
din metatalamus.
3.Segmentul central-este localizat în aria vizuală din lobul
occipital, pe marginile scizurii calcarine.
FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VIZUAL
Procesele prin care se realizează vederea sunt: recepţia
vizuală, transmiterea mesajelor vizuale, formarea senzaţiilor
vizuale.
Recepţia vizuală se realizează la nivelul celulelor
fotoreceptoare din retină şi se bazează pe mecanisme optice
şi pe fenomene fotochimice.Pe retină se formează imagini
clare, reale, mai mici şi răsturnate ale obiectelor.
Ochi emetrop(normal)-razele de lumină paralele emise de un
obiect situat la infinit focalizează pe retină.
Ochiul miop-este mai alungit anteroposterior decât ochiul
normal-miopie axială-sau curbura cristalinului este exageratămiopie
de curbură,
-fasciculul de raze paralele focalizează în faţa retinei,
-imaginea formată este neclară;
-se corectează cu lentile divergente(biconcave).
Ochiul hipermetrop-este mai turtit decât ochiul normalhipermetropie
axială-sau cristalinul este prea aplatizathipermetropie
de curbură;
-fasciculul de raze focalizează în spatele retinei;
-imaginea formată este neclară;
-se corectează cu lentile convergente(biconvexe)
Reflexul pupilar fotomotor-irisul reglează reflex(prin variaţia
diametrului pupilar) cantitatea de lumină proiectată pe retină;
· lumină puternică-se contractă fibrele musculare circulare
ale irisului(inervate de fibre nervoase parasimpatice);
-pupila se micşorează=pupiloconstricţie=mioză;
· lumină slabă-se contractă fibrele musculare
radiare(inervate de fibre nervoase parasimpatice);
-pupila se măreşte =pupilodilataţie=midriază.
Acomodarea-este un proces automat de adaptare a ochiului pt.
vederea clară a obiectelor situate între punctul proxim şi punctul
remotum.
· Punctul proxim=punctul cel mai apropiat de ochi la care
vederea clară a obiectului se face cu efort maxim de
acomodare;
· Punctul remotum=punctul cel mai apropiat de ochi la care
vederea clară a obiectului se face fără acomodare.
În procesele de acomodare apar mai multe modificări:
-rotirea internă a globilor oculari datorită contracţiei muşchilor
extrinseci;
-micşorarea pupilei;
-contracţia fibrelor circulare ale muşchiului ciliar(inervate de fibre
nervoase parasimpatice);
-ligamentele cristalinului se relaxează;
-curbura cristalinului creşte.
Adaptarea celulelor fotoreceptoare:
-se realizează prin descompunerea pigmenţilor fotosensibili sub
acţiunea luminii şi refacerea pigmenţilor la întuneric;
-depinde de cantitatea de pigment fotosensibil din celulele
fotoreceptoare şi durata expunerii lor la lumină sau la întuneric;
-adaptarea la întuneric durează 30-40 min;
-adaptarea la lumină durează 5 min.
Mecanismul vederii cromatice-teoria tricromatică Young –
Helmholtz-consideră:
-retina alcătuită din 3 tipuri de celule cu conuri: ce conţin pigmenţi
pt. culorile roşu, verde şi albastru;
-stimularea unei singure categorii de conuri determină senzaţia
culorii absorbite;
-stimularea concomitentă şi inegală a celor 3 categorii de conuri dă
diferitele senzaţii cromatice;
-stimularea concomitentă şi egală a celor 3 categorii de conuri dă
senzaţia de lumină albă;
-în lipsa stimulării luminoase se produce senzaţia de negru.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE ALE
ANALIZATORULUI VIZUAL
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Cataracta
-opacifierea
totală sau
parţială a
cristalinului
-lovituri;
-diabet;
-intoxicaţii;
-vârsta înaintată;
-congenitale;
-neutilizarea
echipamentului
adecvat de către
muncitorii care
lucrează la
temperaturi
ridicate, radiaţii
infraroşii(turnătorii,
fabrici de sticlă)
-pierderea
vederii;
-modificarea
culorii pupilei; -respectarea
regulilor de
igienă a
vederii;
-evitarea
privitului
îndelungat la
televizor;
-folosirea
ochelarilor de
soare şi a
ochelarilor de
protecţie la
locul de
muncă;
-evitarea
frigului,
vântului;
Glaucomul(apa
neagră)-
produce
atrofierea
nervului optic şi
îngustarea
-atrofierea
nervului optic;
-vârsta înaintată;
-ereditate;
-boli vasculare;
-creşterea
tensiunii
intraoculare;
-scăderea
vederii până
la piederea
câmpului vizual -miopie. ei;
dureri de cap
violente;
-roşeaţă în
ochi.
-evitarea
înotului în ape
poluate.
Conjunctivita
-inflamaţie a
conjunctivei
globului ocular
-este o boală
contagioasă-se
transmite prin
secreţii care
ajung pe mâini,
prosop,faţă de
pernă.
-netratată duce
la orbire
-infecţie virală -inflamarea şi
înroşires
conjunctivei
globului
ocular;
-senzaţie de
arsură la
nivelul ochilor
şi lăcrimare;
-scurgere
purulentă;
mâncărimi
oculare.
ANALIZATORUL ACUSTICO-VESTIBULAR
Urechea este formată din:
-urechea externă-formată din pavilionul urechii şi conductul
auditiv extern;
-urechea medie(camera timpanică)-situată în osul temporal;
-prezintă la exterior timpanul, iar spre interior ferestra ovală şi
fereastra rotundă;
-comunică cu nasofaringele prin trompa lui Eustachio;
-conţine aer la presiune atmosferică;
-între timpan şi membrana ferestrei ovale se află lanţul de 3
oscioare:ciocanul, nicovala şi scăriţa.
-urechea internă-este formată din labirintul osos în care se află
labirintul membranos;
-labirintul osos:
· conţine perilimfă;
· alcătuit din 3 canale semicirculare, vestibulul osos şi
melcul osos(cohleea);
-labirintul membranos:
· conţine endolimfă;
· alcătuit din canale semicirculare membranoase,
vestibul membranos(format din utriculă şi saculă) şi
melcul membranos(canalul cohlear);
· în canalele semicirculare, urtriculă şi saculă se află
receptori vestibulari;
· în melcul membranos se găsesc receptori pentru
auz.
SEGMENTELE ANALIZATORULUI AUDITIV
1.Segmentul periferic(receptorul)-se află în mecul
membranos(cohlee).
Cohleea-este un canal osos răsucit de 2 ori şi jumătate în jurul unui
ax central-columela;
-este împărţită de lama spirală osoasă, membrana bazilară,
membrana vestibulară în:
· 2 rampe:rampa vestibulară şi rampa timpanică care comunică
prin helicotremă;
· canalul cohlear-delimitat de membrana bazilară, membrana
vestibulară şi peretele extern l cohleei;
-conţine receptorii auditivi –în organul Corti.
Organul Corti-situat între faţa internă a membranei bazilare şi
membrana tectoria;
-format din:
· celule de susţinere-delimitează tunelul lui Corti;
· celule senzoriale auditive-prezintă la polul apical cili care
străbat membrana reticulară, iar vârful se inclavează în
membrana tectoria.
2.Segmentul intermediar(de conducere)-este format din 4 neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-este localizat în ganglionul spiral
Corti din columelă;
-dendritele sunt conectate cu celulele senzoriale;
-axonii formează ramura acustică(cohleară) a nervului acusticovestibular;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-situat în nucleii cohleari din punte;
-al treilea neuron-se află în coliculul inferior din mezencefal;
-al patrulea neuron-se află în corpul geniculat medial din talamus.
3.Segmentul central-se află în girusul temporal superior.
FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI ACUSTIC
Urechea umană percepe sunete cu frecvenţa cuprinsă între 16-
20.000 Hz şi intensitatea de 1-120 db(decibeli).Pavilionul captează
undele sonore, conductul auditiv extern le transmite la membrana
timpanică, care vibrează.Sistemul de oscioare transmite vibraţiile la
fereastra ovală de unde sunt preluate de perilimfa din rampa
vestibulară şi timpanică.Oscilaţiile perilimfei determină şi oscilaţii
ale endolimfei, deoarece membrana vestibulară este extrem de
subţire.Oscilaţiile perilimfei determină deformarea membranei
bazilare pe care se află organul Corti.Cilii celulelor auditive se
îndoaie faţă de membrana tectoria şi se declanşează un potenţial
de acţiune, transmis sub formă de impuls nervos, prin calea
auditivă, la segmentul central, unde se transformă în senzaţie de
auz.La baza melcului se percep sunetele înalte, iar la vârful
acestuia se percep sunetele joase.
SEGMENTELE ANALIZATORULUI VESTIBULAR
1.Segmentul periferic(receptor)-este reprezentat de crestele
ampulare şi aparatul otolitic(macula).
Crestele ampulare:
· se află în ampulele canalelor semicirculare membranoase;
· conţin celule de susţinere şi senzoriale cu cili înglobaţi într-o
masă gelatinoasă(cupula);
· menţin echilibrul în condiţiile acceleraţiilor circulare ale capului
şi corpului(mişcări în jurul axei orizontale, verticale, laterale).
Macula:
· se află în utriculă şi saculă;
· conţine celule de susţinere şi celule senzoriale cu cili care se
află în contact cu o masă gelatinoasă, ce conţine otoliţi(cristale
microscopice de carbonat de Ca);
· permite menţinerea echilibrului în condiţii statice şi dinamice.
2.Segmentul intermediar(de conducere)-este alcătuit din 3
neuroni:
-primul neuron(protoneuronul)-se află în ganglionul vestibular
Scarpa;
-dendritele sunt conectate cu celulele senzoriale;
-axonii formează ramura vestibulară a nervului acustico-vestibular;
-al doilea neuron(deutoneuronul)-se află în nucleii vestibulari din
bulbul rahidian;
-al treilea neuron-se află în talamus.
3.Segmentul central –se află în girusul temporal superior.
FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI VESTIBULAR
· când capul stă nemişcat otolitele apasă asupra receptorilor
maculari care trimit impulsuri nervoase spre segmentul central,
informându-l asupra poziţiei corpului;
· când capul şi corpul suferă accelerări liniare(înainte, înapoi,
sau lateral), otolitele sunt împinse în sens opus mişcării.Se
declanşează impulsuri nervoase care ajung la segmentul
central şi se declanşează reacţii motorii pentru corectarea
poziţiei corpului şi capului;
· mişcările de rotaţie antrenează rotaţia simultană a canalelor
semicirculare aflate în planul rotaţiei respective.La nivelul
receptorilor iau naştere potenţiale de acţiune care sunt
transmise prin nervul vestibular până la segmentul
central.Canalele semicirculare orizontale şi laterale informează
asupra mişcărilor în jurul axului vertical(răsuciri,
întoarceri).Canalele semicirculare verticale informează asupra
mişcărilor în jurul axelor orizontale(căderi, sărituri).
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE A
ANALIZATORULUI ACUSTICO-VESTIBULAR
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Otita
-otita
externă=infecţia
urechii externe;
-otita
medie=infecţia
urechii medii.
-micotice;
-bacteriene;
-virale.
Otita externăeczemă
acută sau
cronică.
Otita medie
-durere;
-scăderea auzului;
-febră, frisoane;
-stare generală
proastă;
-perforarea
timpanului;
-complicaţii:
meningite,encefalite.
-respectarea
regulilor de
igienă a
urechii.
ANALIZATORUL CUTANAT
Analizatorul cutanat conţine receptorii tactili, termici,dureroşi, de
presiune şi vibratorii, situaţi în piele.
Pielea este formată din 3 straturi :epiderm, derm,hipoderm.
Epidermul-ţesut epitelial pluristratificat, keratinizat, aşezat pe
membrana bazală.
Dermul-ţesut conjunctiv dens;
-prezintă paile dermice.
Hipodermul-ţesut conjunctiv lax, cu celule adipoase;
-este rezerva de grăsime subcutanată a organismului.
SEGMENTELE ANALIZATORULUI CUTANAT
1.Segmentul periferic(receptorul):
a)Receptorii tactili:
· corpusculii Meissner,corpusculii Merkel-sunt situaţi în derm;
· corpusculii Golgi, corpusculii Ruffini,corpusculii Vater-Pacinisituaţi
în hipoderm.
b)Receptorii termici:
· corpusculii Krause-în derm;
· corpusculii Ruffini-în hipoderm.
c)Receptorii dureroşi:
· terminaţii nervoase libere-în epiderm, derm.
2.Segmentul de conducere-este reprezentat de căile sensibilităţii
exteroceptive:
-conduc informaţiile de la exteroceptorii tactili, termici, dureroşi în
scoarţa cerebrală, pt. formarea senzaţiilor specifice;
-au pe parcurs 3 neuroni;
-conduc impulsuri prin fasciculele:
a)spinotalamice-lateral-pt. sensibilitatea termică şi dureroasă;
-anterior-pt. sensibilitatea tactilă grosieră şi protopatică;
-primul neuron-neuronul somatosenzitiv din ganglionul spinal;
-al doilea neuron-în cornul posterior al măduvei spinării;
-al treilea neuron-în talamus.
· se încrucişează la nivelulu măduvei spinării.
b)spinobulbare-pt.sensibilitatea tactilă fină;
-primul neuron-neuronul somatosenzitiv din ganglionul spinal;
-al doilea neuron- în nucleii Goll şi Burdah din bulbul rahidian;
-al treilea neuron-în talamus.
· se încrucişează la nivelul bulbului rahidian.
3.Segmentul central-se află în girusul postcentral din lobul
parietal-ariile somestezice.
FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI CUTANAT
Sensibilitatea tactilă fină(epicritică)-este determinată de deformări
uşoare ale tegumentului;
-zone cu sensibilitate mare sunt pulpa degetelor şi buzele.
Sensibilitate tactilă grosieră(protopatică)-este determinată de
apăsare;
-receptorii sunt situaţi în profunzimea tegumentului.
· Discriminarea tactilă-2 sau mai multe excitaţii tactile aplicate
simultan sunt recepţionate numai dacă distanţa dintre puncte
este suficient de mare.
Sensibilitatea termică-este neuniformă pe suprafaţa tegumentului;
-receptorii pt. rece sunt mai numeroşi decât cei pt. cald;
-intensitatea senzaţiei depinde de mărimea suprafeţei excitate şi de
diferenţa de temperatură dintre tegument şi excitant.
Sensibilitatea dureroasă-este determinată de excitanţi care produc
leziuni celulare;
-zone cu sensibilitate mare:degete, buze, vârful limbii;
-durerea tegumentară se manifestă cu o mare capacitate de
discriminare;
-algoreceptorii sunt mai mari în viscere;
-durerea viscerală nu se poate localiza precis.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE A
ANALIZATORULUI CUTANAT
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Herpesulboală
a pielii şi
a mucoaselor
-virale -erupţie de mici
băşicuţe pline
cu lichid;
-eroziuni;
-senzaţie de
arsură şi
mâncărime.
-baie generală
regulată;
-spălarea pe
mâini cu apă şi
săpun înainte
de masă şi
după folosirea
toaletei;
-folosirea
prosopului
individual;
-evitarea
contactului
direct cu
persoanele
bolnave.
GLANDELE ENDOCRINE
HIPOFIZA-GLANDA PITUITARĂ
· Localizare(topografie).Este localizată la baza creierului, în
şaua turcească a osului sfenoid.
· Structură;are 3 lobi:anterior, intermediar şi posterior.
Hipofiza este legată de baza hipotalamusului prin tija
pituitară.Tija pituitară este alcătuită din:
-sistemul port-hipofizar, alcătuit din vase de sânge dispuse
între hipotalamus şi lobul anterior al hipofizei,are rol în
transportul hormonilor de la hipotalamus la adenohipofiză;
-tractul hipotalamo-hipofizar, alcătuit din fibre nervoase
dispuse între hipotalamus şi lobul posterior al hipofizei;are rol
în transportul hormonilor de la hipotalamus la lobul posterior al
hipofizei.
LOBUL ANTERIOR(ADENOHIPOFIZA) produce:
-hormoni care controlează activitatea altor glande endocrineglandulotropi:
tirotropina, carticotropina, hormonul luteinizant şi
h. foliculostimulant.
-hormoni non-glandulotropi:h.somatotrop,prolactina.
H. glandulotropi:
1.tirotropina(TSH):
-controlează creşterea şi dezvoltarea glandei tiroide;
-stimulează secreţia de hormoni ai glandei tiroide.
2.corticotropina(ACTH):
-controlează creşterea şi dezvoltarea gl.coticosuprarenale
-stimulează secreţia gl. corticosuprarenale.
3.h.luteinizant(LH)-determină:
-la femei ovulaţia ţi apariţia corpului galben;
-la bărbaţi stimulează secreţia de h. masculini(androgeni,
testosteron)
4.h.foliculostimulant(FSH)-determină:
-la femei creşterea şi maturarea foliculilor ovarieni şi secreţia
de estrogeni(h.sexuali feminini);
-la bărbaţi stimulează spermatogeneza(producerea
spermatozoizilor), la nivelul tubilor seminiferi ai testiculelor.
Hormonii non-glandulotropi:
1.H.somatotrop(STH):
-are rol în creşterea şi dezvoltarea organismului, prin
stimularea creşterii oaselor lungi, dezvoltarea masei
musculare, dezvolatrea organelor interne(viscere);
-stimulează sinteza de proteine;
-are efect hiperglicemiat;
-determină mobilizarea acizilor graşi din depozitele lipidice.
Hiposecreţia de STH, determină la copii nanismul hipofizarpiticismul
hipofizar, caracterizat prin:talie redusă, dezvoltare fizică
redusă, dar armonioasă şi dezvoltare psihică normală.
Hipersecreţia de STH, determină la copii, gigantismul caracterizat
prin creştere exagerată în înălţime(peste 2 m).
Hipersecreţia de STH, determină la adult acromegalia, caracterizată
prin creştere exagerată a mâinilor, a oaselor feţei,a mandibulei,
limbii şi buzelor, a unor viscere(organe interne).
2.prolactina stimulează:
-secreţia lactată;
-dezvoltarea glandelor mamare.
LOBUL INTERMEDIAR(MIJLOCIU)
Produce h. melanocitostimulator(MSH) –stimulează sinteza de
melanină, în melanocite, cu rol de pigmentare a pielii.
LOBUL POSTERIOR(NEUROHIPOFIZA)
Conţine un depozit de hormoni, produşi de nuclei hipotalamici
anteriori.Hormonii produşi se numesc neurosecreţii sau
neurohormoni.Ei sunt:
1.H. antidiuretic(ADH), vasopresina:
-determină reabsorbţia apei la nivel renal;
-are efect antidiuretic, prin micşorarea cantităţii de urină
eliminată;
-creşte tensiunea arterială când se află în cantităţi mari, de
aceea se numeşte vasopresină.
Hiposecreţia de ADH, determină diabetul insipid, caract. prin
poliurie(eliminarea unei cantităţi mare de urină),
polidipsie(consumarea unei cantităţi mare de apă),
hipotensiune(scăderea tensiunii arteriale).
2.Ocitocina stimulează:
-contracţia uterului la gravide în perioada travaliului, ducând la
expulzia fâtului;
-eliberarea laptelui din glandele mamare.
TIROIDA
· Localizare:este situată în partea anterioară a gâtului, întro
lojă fibroasă.
· Structură:are 2 lobi, uniţi printr-un istm.
· Hormonii tiroidieni:tiroxina şi triiodotironina.
Acţiunile hormonilor tiroidieni:-au efect calorigen, manifestat prin
creşterea metabolismului bazal;
-au rol în creşterea şi dezvoltarea organismului, în special a
sistemului nervos;
-determină descompunerea proteinelor şi creşterea eliminărilor de
azot;
-determină hiperglicemie;
-stimulează lipoliza(descompunerea lipidelor);
-produc iritabilitate şi nelinişte;
-stimulează activitatea gonadelor;
Hiposecreţia tiroidiană determină la copil nanismul tiroidian,
caracterizat prin:înălţime redusă, dezvoltare fizică şi psihică
redusă(cretinism), defecte ale dinţilor, deformări osoase.
Hiposecreţia tiroidiană determină la adult mixedemul, caracterizat
prin:creştere în greutate,senzaţie permanentă de frig, edem mucos,
piele uscată şi îngroşată, căderea părului , scăderea capacităţii de
concentrare şi învăţare.
Hipersecreţia tiroidiană determină la adult boala Basedow-
Graves(guşa exoftalmică), caracterizată prin:slăbire accentuată,
iritabilitate, nelinişte,hipertensiune, hiperfagie(creşterea poftei de
mâncare), guşă,ochi exoftalmici(ieşiţi din orbite).
Lipsa iodului din alimentaţie produce guşa endemică, care se
caracterizează prin:hiposecreţie tiroidiană, însoţită de mărirea
glandei.Un rol important în alimentaţie îl are sarea iodată, deoarece
este o sursă de iod, care este necesar formării hormonilor tiroidieni.
PANCREASUL ENDOCRIN
· Localizare:în cavitatea abdominală, în spatele stomacului.
· Structură:este alcătuit din celulele insulelor Langerhans,
formate din:
-celule alfa care produc glucagon;
-celule beta care produc insulină.
Acţiunile hormonilor pancreatici:
1.Insulina:
· Este principalul h. hipoglicemiant al organismului,
deoarece:
-stimulează pătrunderea glucozei în ţesutul muscular şi
ţesutul adipos;
-intensifică consumul de glucoză la nivel celular;
-stimulează glicogenogeneza hepatică(formarea de
glicogen din glucoză);
-determină lipogeneza(formarea de lipide) din glucoză.
· La nivelul metabolismului proteic, stimulează sinteza
proteinelor.
Hiposecreţia de insulină determină, diabetul zaharat,
caracterizat prin:
-hiperglicemie(creşterea glicemiei peste valorile normale);
-poliurie(eliminarea unei cantităţi mari de urină);
-polidipsie(consumarea unui volum mare de lichide);
-glucozurie(prezenţa glucozei în urină);
-polifagie(consumarea unei cantităţi mari de alimente);
-scăderea în greutate;
-stare de apatie;
Hipersecreţia de insulină determină hipoglicemie, scăderea forţei
musculare şi chiar pierderea cunoştinţei şi apariţia stării de comă.
2.Glucagonul
Este principalul hormon hiperglicemiant, deoarece:
-stimulează glicogenoliza(descompunerea glicogenului în
glucoză), numai la nivel hepatic, nu şi muscular;
-stimulează gluconeogeneza(formarea de glucide din
aminoacizi).
GLANDELE SUPRARENALE
· Localizare: sunt situate la polul superior al rinichiului.
· Structură:sunt alcătuite din 2
formaţiuni:corticosuprarenala şi medulosuprarenala.
· Corticosuprarenala este dispusă la periferia glandei şi
produce următoarele grupe de hormoni:glucocorticoizi,
mineralocorticoizi şi sexosteroizi.
A.Hormonii glucocorticoizi sunt reprezentaţi de cortizol.Ei determină
următoarele acţiuni:
-stimulează gluconeogeneza(sinteza de glucoză din
aminoacizi) şi hiperglicemie;
-la nivelul metabolismului proteic determină creşterea
excreţiei de azot;
-la nivelul metabolismului lipidic produce activarea
lipolizei(descompunerea lipidelor).
Glucorticoizii sunt utilizaţi pt. tratarea unor afecţiuni, ei
având rol antiinflamator.
B.Hormonii mineralocorticoizi sunt reprezentaţi de aldosteron care
determină la nivelul tubilor colectori şi distali ai nefronului:
-creşterea reabsorbţiei apei şi a sodiului;
-creşterea eliminărilor de potasiu şi hidrogen.
În acest fel, aldosteronul determină diminuarea cantităţii de urină şi
creşterea acidităţii acesteia.
C.Hormonii sexosteroizi au acţiune asemănătoare cu cei produşi de
gonade.Contribuie la apariţia şi menţinerea caracterelor sexuale
secundare.Acestea diferenţiază cele două sexe la pubertate.
· Medulosuprarenala reprezintă partea mijlocie a
glandei.
Produce hormonii:adrenalina şi noradrenalina.Aceşti hormoni au
următoarele efecte:
-la nivelul sistemului cardiovascular
produce:tahicardie(accelerarea bătăilor inimii),
vasoconstricţie şi hipertensiune;
-la nivelul sistemului digestiv produce:relaxarea
musculaturii netede, contracţia sfincterelor,
inhibarea secreţiilor digestive;
-produce glicogenoliză şi hiperglicemie.
Adrenalina acţionează în special pe metabolismul energetic, iar
noradrenalina are acţiuni vasculare mai intense.Aceşti hormoni se
mai numesc catecolamine şi au efecte similare cu efectele stimulării
sistemului nervos simpatic.
GONADELE
Gonadele sunt glande mixte şi sunt reprezentate de ovar şi testicul.
Funcţia endocrină a testicului
· Localizare testicul în regiunea inghinală.
· Structură: conţine tubi seminiferi care produc
spermatazoizi şi celule interstiţiale Leydig ce produc
hormonul sexual masculin, numit testosteron.
· Efectele testosteronului:
-stimulează creşterea şi dezvoltarea organelor
genitale masculine;
-asigură dezvoltarea şi menţinerea caracterelor şi
menţinerea caracterelor sexuale
secundare(dezvolatrea scheletului şi a masei
musculare, pilozitatea, îngroşarea vocii, distribuţia
grăsimii de rezervă);
-determină dezvoltarea masei
musculare(anabolizant proteic).
Funcţia endocrină a ovarului:
· Localizare: în regiunea pelviană.
· Structură:conţine o zonă corticală, unde sunt prezenţi foliculii
ovarieni care produc hormonii sexuali feminini şi o zonă
medulară, formată din ţesut conjunctiv lax, vase de sânge şi
nervi.
· Hormonii secretaţi de ovarul endocrin sunt:estrogenii şi
progesteronul.
Hormonii estrogeni sunt sintetizaţi de:
-celulele foliculului ovarian, în timpul maturării;
-corpul galben;
-placentă, în timpul sarcinii.
Efectele estrogenilor:
-stimulează proliferarea mucoasei şi musculaturii uterine;
-stimulează dezvoltarea glandelor mamare;
-stimulează dezvoltarea caracterelor sexuale secundare la
femei.
Progesteronul este sintetizat de:
-corpul galben;
-placentă, în timpul sarcinii;
-glandele corticosuprarenale.
Efectele progesteronului:
-acţionează asupra mucoasei uterine, determinând modificări
secretorii care o pregătesc pentru nidaţie(fixarea celulei ou).
SISTEMUL OSOS
Mişcarea se realizează prin intermediul sistemului osos-partea
pasivă şi sistemul muscular-partea activă a aparatului locomotor.
Totalitatea oaselor legate între ele prin articulaţii formează
scheletul corpului care cuprinde peste 200 de oase.
SCHELETUL
ALCĂTUIRE
După regiunile corpului se disting :scheletul capului, scheletul
trunchiului şi scheletul membrelor superioare şi inferioare.
1.SCHELETUL CAPULUI este format din 22 de oase şi
cuprinde:neurocraniul, viscerocraniul.
a)Neurocraniul-cutia craniană, formată din 8 oase late care
adăpostesc encefalul din care:
· 4 neperechi:
-osul frontal(osul frunţii);
-osul etmoid şi sfenoid aşezate la baza cutiei craniene;
-osul occipital(osul cefei);
· 2 perechi
-oasele temporale(oasele tâmplelor);
-oasele parietale(oasele bolţii craniene).
b)Viscerocraniul-este format din 14 oase din care:
· 2 oase nepereche:
osul vomer;
osul maxilarului inferior-mandibula;
· 6 oase perechi:
-oasele maxilare;
-oasele palatine;
-oasele nazale;
-oasele lacrimale;
-oasele zigomatice;
-oasele cornetele nazale inferioare.
2.SCHELETUL TRUNCHIULUI cuprinde:coloana vertebrală,
coastele şi sternul.
a)Coloana vertebrală este formată din 33-34 vertebre articulate
prin discurile intervertebrale.
Cuprinde 5 regiuni:
-cervicală, formată din 7 vertebre;
-toracală, formată din 12 vertebre;
-lombară,formată din 5 vertebre;
-sacrală, formată din 5 vertebre,
-coccigiană, formată din 4-5 vertebre reduse.
Prezintă 4 curburi fiziologice:
-lordoza cervicală şi lordoza lombară, cu convexitate dispusă
posterior;
-cifoza toracală şi cifoza sacrală, cu concavitatea dispusă posterior.
b)Coastele sunt în număr de 12 perechi, sunt oase late şi se împart
în:
-coaste adevărate-primele 7 perechi de la I-VII care se articulează
direct cu sternul prin cartilajele costale proprii;
-coaste false-următoarele 3 perechi VIII-X care se articulează
indirect cu sternul prin cartilajul celei de a 7-a coaste;
-flotante-ultimele 2 perechi XI-XII care nu se articulează cu sternul.
c)Sternul
-osul pieptului,
-este os lat,
-format din corp, manubriu şi apendice xifoid;
-se articulează cu claviculele şi primele 7 perechi de coaste.
Sternul, coastele şi regiunea toracală a coloanei vertebrale,
formează cutia toracică.
3.SCHELETUL MEMBRELOR este format din scheletul centurilor
şi scheletul membrelor propriu-zise.
a)Scheletul membrelor superioare cuprinde:
· centura scapulară care leagă oasele membrelor superioare
de scheletul trunchiului şi este formată din:
-omoplat-scapulă;
-claviculă.
· scheletul membrului liber propriu-zis format din:
-scheletul braţului-humerus;
-scheletul antebraţului-radius şi cubitus;
-scheletul mâinii-8 carpiene, 5 metacarpiene şi 14 falange;
b)Scheletul membrelor inferioare cuprinde:
· centura pelviană care leagă scheletul membrului inferior de
cel al trunchiului şi este formată din:
-2 oase coxale, care împreună cu osul sacrum şi coccisul
formează bazinul.
· scheletul membrului liber propriu-zis format din:
-scheletul coapsei-femur;
-scheletul gambei-tibie şi fibulă(peroneul);
-scheletul piciorului-7 tarsiene, 5 metatarsiene şi 14 falange;
-rotula(patela)osul genunchiului.
ROLUL SISTEMULUI OSOS
Sistemul osos îndeplineşte funcţii importante pt. viaţa
organismului:
· asigură staţiunea bipedă a omului;
· dau formă caracteristică corpului;
· reprezintă locuri de inserţie pentru muşchi;
· formează cavităţi de protecţie:
-cutia craniană, adăposteşte encefalul;
-canalul vertebral, adăposteşte măduva spinării;
-cutia toracică, adăposteşte inima, plămânii,vasele mari;
-bazinul adăposşteşte organe ale sistemului digestiv, excretor
şi reproducător;
· constituie depozit de săruri minerale;
· prin măduva roşie contribuie la formarea elementelor figurate
ale sângelui;
· oasele reprezintă pârghiile cu rol în mişcare.
CREŞTEREA ÎN LUNGIME ŞI GROSIME A OASELOR
1)Creşterea în lungime:
-caracterizează oasele lungi(ex.: femur, tibie, radius, ulnă);
-se realizează cu ajutorul cartilajelor de creştere, situate la
limitele dintre diafiză şi epifiză;
-asigură formarea de ţesut osos nou spre diafiză prin osificarea
de cartilaj.
2)Creşterea în grosime:
-caracterizează toate formele de oase:lungi, late, scurte;
-se realizează prin activitatea periostului-membrană conjunctivă
situată la exteriorul osului care asigură formarea de ţesut osos
nou prin osificare de membrană.
Creşterea oaselor depinde de factori endocrini, de prezenţa
vitaminelor (A,C,D), de o alimentaţie bogată în calciu şi fosfor.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE
1.DEFORMĂRI OSOASE pot avea cauze diferite:
-suprasolicitări în timpul unor activităţi;
-încălţăminte strâmtă;
-statul îndelungat în picioare;
-ţinută incorectă a corpului timp îndelungat.
a)cifoza-caracterizată prin accentuarea curburii toracale a
coloanei vertebrale(cocoaşă).
Cauza-ţinuta incorectă a corpului timp îndelungat.Mai des
întâlnită la ceasornicari, cizmari, ciclişti, persoane care muncesc
stând în poziţie aplecată.
b)scolioza-constă în devierea laterală a coloanei vertebrale,
rezultatul fiind o asimetrie a trunchiului, caracterizată prin
ridicarea unui umăr şi coborârea celuilalt.
Cauza-poziţi incorectă a corpului.
c)lordoza-caracterizată prin accentuarea concavităţii curburii
lombare a coloanei vertebrale.
d)piciorul plat-apare în timpul creşterii oaselor deoarece nu se
formează bolta piciorului, contactul piciorului se face pe toată
talpa.
Cauza-statul în picioare timp îndelungat;
-folosirea unei încălţămintei necorespunzătoare.
2.FRACTURILE constau în ruperea sau fisurarea oaselor.Pot
fi :
-fracturi închise, dacă pielea rămâne intactă;
-fracturi deschise, dacă sunt afectaţi muşchii şi pielea, iar
capetele osului ies la exterior.
Cauze:politraumatisme, accidente.
Manifestări:durere, echimoze(vânătâi), deformarea regiunii,
scurtarea regiunii.
3.ENTORSELE se caracterizează prin întinderea sau ruperea
ligamentelor într-o articulaţie.
Cauze-mişcări bruşte, necontrolate, traumatisme.
Manifestări-dureri locale, echimoze, umflături ale articulaţiei.
4.LUXAŢIILE se caract. prin dislocări ale elementelor
componente ale unei articulaţii, în special a suprafeţelor osoase
articulare.Pot fi:
-luxaţii traumatice-datorate unui traumatism(ex. căderea pe cot
poate produce luxaţia umărului);
-luxaţii patologice-datorate unor infecţii;
-luxaţii congenitale-indivizii se nasc cu ele.
Prevenire:
-regim alimentar bogat în vitamine şi săruri minerale;
-exerciţii fizice;
-regim alimentar bogat în Ca şi P;
-respectarea regulilor de protcţie a munci şi de circulaţie.
SISTEMUL MUSCULAR
PRINCIPALELE GRUPE DE MUŞCHI SCHELETICI-SOMATICI
După regiunile corpului, muşchii sunt grupaţi în:
1.Muşchii capului
2.Muşchii gâtului
3.Muşchii trunchiului
4.Muşchii membrelor
1.MUŞCHII CAPULUI sunt:
a)Muşchii mimicii-cutanaţi:
-frontal;
-occipital;
-muşchii grupaţi în jurul orificiilor:nazale, orbitale,auditive.
Rol în determinarea expresiei feţei.
b)Muşchii masticatori:
-maseteri;
-temporali.
c)Muşchii limbii
d)Muşchii extrinseci ai globului ocular:
-drept superior şi drept inferior;
-drept intern şi drept extern;
oblic superior şi oblic inferior.
2.MUŞCHII GÂTULUI sunt:
-pielosul gâtului;
-sternocleidomastoidienii;
-hioidienii.
3.MUŞCHII TRUNCHIULUI sunt:
a)Muşchii spatelui şi ai cefei:
-trapez;
-dorsal;
-ai şanţurilor intervertebrale.
b)Muşchii toracelui:
-pectoralii;
-dinţaţii;
-intercostali;
-diafragmul.
c)Muşchii abdomenului:
-drepţi abdominali;
-oblici externi;
-oblici interni.
4.MUŞCHII MEMBRELOR
Muşchii membrelor superioare sunt:
a)Muşchii umărului-deltoidul;
b)Muşchii braţului-biceps şi triceps brahial;
c)Muşchii antebraţului-flexori şi extensori ai degetelor, pronatori
şi suspinatori ai antebraţului;
d)Muşchii mâinii.
Muşchii membrelor inferioare sunt:
a)Muşchii fesieri-în jurul articulaţiei coxo-femurale.
b)Muşchii coapsei:
-muşchiul croitor;
-muşchiul cvadriceps femural;
-muşchiul biceps femural;
muşchii adductori ai coapsei.
c)Muşchii gambei:
-muşchiul triceps sural alcătuit din muşchii gastrocnemieni şi
solear;
-muşchiul extensor ai degetelor, flexori ai degetelor;
muşchiul pronatori şi suspinatori ai piciorului.
d)Muşchii plantei-muşchiul flexori şi extensori şi degetelor.
TIPURI DE CONTRACŢII
Muşchii sunt organe active ale mişcării care asigură tonusul,
postura, echilibrul, mimica şi mişcările voluntare.
· CONTRACŢIILE IZOMETRICE se caracterizează prin:
-muşchiul nu îşi modifică dimensiunile, ci starea de tensiune din
muşchi;
-energia este transformată în căldură;
-nu realizează lucru mecanic;
-sunt caracteristice musculaturii posturale care asigură staţiunea
bipedă a corpului.
· CONTRACŢIILE IZOTONICE se caracterizează prin :
-muşchiul se scurtează şi se produce mişcarea;
-tensiunea rămâne aceeaşi;
-realizează lucru mecanic;
-sunt caracteristice majorităţii muşchilor membrelor(ex.-prin
contracţia musculaturii membrelor inferioare se realizează
mersul).
· CONTRACŢIA SIMPLĂ sau secusa musculară se obţine
dacă se aplică muşchiului o excitaţie unică, de scurtă
durată, declanşată de o singură stimulare a muşchiului.
· CONTRACŢIILE FUZIONATE sunt de mai multe tipuri:
a)tetanos incomplet;
b)tetanos complet;
c)tonus muscular.
a)TETANOSUL INCOMPLET-se obţine prin aplicarea repetitivă
a stimulilor cu frecvenţă joasă;
-graficul înregistrează un platou dinţat care exprimă sumarea
incompletă a secuselor.
b)TETANOSUL COMPLET
-se obţine prin aplicarea repetitivă a stimulilor cu frecvenţă mai
mare;
-graficul înregistrează un platou regulat, exprimând sumarea
totală a secuselor.
c)TONUSUL MUSCULAR
-reprezintă starea de contracţie permanentă, dar parţială a
musculaturii;
-este rezultatul unor impulsuri nervoase care provin de la
măduva şi care stimulează alternativ fibrele musculare.
Are rol în:
-termoreglare;
-menţinerea tonusului postural(poziţia corpului);
-expresia feţei;
-uşurează declanşarea contracţiilor musculare.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Obosela
musculară
-activitate fizică
dezorganizată;
-stress;
-scade
randamentul
energetic;
-acumulare de
acid lactic, lipsa
oxigenului,
scăderea
substanţelor
macroergice(ATP)
,
a glucozei la
nivelul plăcii
motorii.
-dureri
musculare;
-scăderea
forţei
musculare;
-scăderea
excitabilităţii
musculare;
-instalarea
contracturii
musculare
-dozarea
efortului
muscular;
-evitarea
sedentarismului
;
-tratarea unor
boli endocrine;
-stil de viaţă
echilibrat.
Întinderi şi
rupturi
musculare
-eforturi musculare
intense(frecvente
la sportivi);
-întinderea
musculară
excesivă a
muşchiului peste
limita de
elasticitate;
-ruptura
musculară;
ruperea
muşchiului sau a
-dureri locale
-echimoze şi
tumefierea
zonei
afectate;
-vărsături şi
colaps în
cazuri grave.
-repaus;
-regim de viaţă
echilibrat;
-tratament
chirurgical în
cazuri grave.
ţesutului
conjunctiv
adiacent.
2.2.FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE
Funcţiile de nutriţie-realizează schimburile de substanţe dintre
organism şi mediu, precum şi transformările din interiorul
organismului.Se realizează prin următoarele procese:digestia,
circulaţia, respiraţia şi excreţia.
DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA
Sistemul digestiv-componente:
-tub digestiv;
-glande anexe.
Tubul digestiv-format din:
-cavitatea bucală –conţine;
· limba-organ musculos, cu rol în:
-vorbire;
-masticaţie;
-deglutiţie;
-sensibilitate gustativă.
· dinţii-organe dure, cu rol în:
-masticaţie;
-vorbire.
-faringele: -conduct musculo-membranos;
-loc de încrucişare a căii digestive cu cea respiratorie;
-comunică anterior cu fosele nazale, cavitatea bucală, laringele;
-comunică lateral cu urechea medie;
-comunică inferior cu esofagul.
-esofagul-organ musculo-membranos;
-situat posterior faţă de trahee;
-rol în deglutiţie.
-stomacul-situat în abdomen, în loja gastrică;
-este organ cavitar;
-comunică cu esofagul prin orificiul cardia şi cu duodenul prin
orificiul pilor;
-format din: fornix(fundul stomacului), corp, antru, canal piloric;
-în mucoasa stomacului se găsesc glandele gastrice ce secretă
sucul gastric.
-intestinul subţire-se întinde de la pilor la valvula-ileocecală;
-are 3 segmente :duodenul, jejunul şi ileonul;
-duodenul-porţiune fixă-cuprinde în concavitatea sa capul
pancreasului;
-jejunul şi ileonul-porţiuni mobile;
-în mucoasas intestinală se află glande care secretă suc intestinal
şi mucus;
-pe suprafaţa mucoasei intestinale se află vilozităţile intestinale.
· vilozitatea intestinală-alcătuită din:
-epiteliu simplu cilindric-cu enterocite-celule cu microvili;
-ţesut conjunctiv lax;
-vase de sânge-arteriolă, capilare, venulă;
-capilar limfatic-chilifer central;
-fibre musculare netede;
-rolul vilozităţilor: de mărire a suprafeţei absorbţie.
-intestinul gros-se întinde de la valvula ileocală până la anus;
-mucoasa intestinului gros este lipsită de vilozităţi intestinale, iar
celulele sale secretă mucus;
-alcătuit din cec, colon şi rect;
-cecul-se continuă cu apendicele vermiform;
-colonul-cu segmentele:ascendent, transvers, descendent şi
sigmoid;
-rectul-se continuă cu canalul anal ce se deschide prin anus.
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt:
glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
-Glandele salivare-parotide, sublinguale, submandibulare;
-sunt situate în vecinătatea cavităţii bucale;
-sunt glande acinoase care secretă saliva.
-Ficatul-situat în cavitatea abdominală, sub diafragm, în loja
hepatică;
-are o secreţie exocrină-bila-care se elimină în perioadele
digestive în duoden, iar în timpul perioadelor interdigestive
este depozitată în vezicula biliară;
-este alcătuit din lobi, segmente şi lobuli.
· Lobulul hepatic-este unitatea structurală şi funcţională a
ficatului;
-alcătuit din :hepatocite(celule hepatice), capilare sanguine,
canalicule biliare, ţesut conjunctiv;
-Pancreasul-glandă mixtă;
-situat retroperitoneal, înapoia stomacului;
-alcătuit din cap, corp, coadă;
-partea exocrină secretă sucul pancreatic care este eliminat în
duoden.
TRANSFORMĂRI FIZICO-CHIMICE ALE ALIMENTELOR ÎN
TUBUL DIGESTIV
Digestia reprezintă totalitatea transformărilor suferite de alimentele
ingerate –transformă substanţele organice complexe în substanţe
organice simple, solubile,absorbabile, numite nutrimente.
În tubul digestiv alimentele suferă transformări mecanice, fizice şi
chimice.
Transformările mecanice:
-masticaţia;
-triturarea;
-deglutiţia.
Transformări fizice:
-înmuierea alimentelor;
-dizolvarea substanţelor hidrosolubile;
-emulsionarea grăsimilor.
Transformările chimice:
-transformarea substanţelor alimentare complexe în substanţe
organice simple sub acţiunea enzimelor digestive.
· Enzimele digestive:
-sunt componente ale sucurilor digestive;
-sunt substanţe organice care acţionează numai asupra
anumitor substanţe organice alimentare;
-unele enzime sunt secretate sub formă inactivă şi devin
active în prezenţa anumitor substanţe.
· Categorii de enzime digestive:
-enzime glicolitice(amilolitice)-transformă glucidele în
monozaharide:glucoză, fructoză, galactoză;
-enzime lipolitice-transformă lipidele în glicerină şi acizi
graşi;
-enzime proteolitice-transformă proteinele în aminoacizi.
DIGESTIA BUCALĂ
În cavitatea bucală alimentele suferă modificări mecanice, fizice şi
chimice.
Masticaţia-proces prin care alimentele solide şi semisolide sunt
prelucrate mecanic prin tăiere, zdrobire şi triturare prin participarea
mandibulei, muşchilor masticatori, dinţilor, buzelor, limbii, obrajilor.
Saliva-este produsul glandelor salivare şi acţionează în cavitatea
bucală;
-roluri:înmuierea alimentelor, solubilizarea unor
constituenţi alimentari, vorbire, protecţie
antibacteriană(prin lizozim), formarea bolului alimentar,
deglutiţia;
-conţine enzima glicolitică amilaza salivară (ptilina) care
hidrolizează amidonul preparat.
În urma acestor transformări:
Deglutiţia-totalitatea proceselor prin care bolul alimentar, format în
cavitatea bucală, străbate faringele şi esofagul, ajungând în
stomac;
-are loc în 3 timpi:bucal, faringian, esofagian.
DIGESTIA GASTRICĂ
Digestia gastrică este rezultatul activităţii secretorii şi motorii a
stomacului.
Activitatea secretorie-constă în secreţia de suc gastric, produs de
glandele gastrice.
· Sucul gastric –conţine apă, substanţe
anorganice(HCL;cloruri de Na, K; fosfaţi de Ca, Mg)
substanţe organice(enzime, mucus);
-rolul HCL:activează enzimele proteolitice din sucul
gastric, stimulează evacuarea gastrică, acţiune
antiseptică;
-conţine enzime proteolitice:-pepsinogenul inactiv devine
pepsina activă, labfermentul, gelatinaza şi lipolitice:-
lipaza gastrică.
Amidon
preparat(fi
ert, copt)
amilază Maltoză
salivară
Alimentele ingerate în
cavitatea bucală
masticaţie Boluri alimentare
impregnare cu salivă
Proteine pepsina Albumoze şi peptone
Cazeinogen(solubil) labferment Paracazeinat de Ca
Gelatina gelatinaza Gelatina lichefiată
Lipide emulsionate din lipaza acizi graşi şi glicerină
lapte, frişcă, ouă gastrică
Activitatea motorie-este asigurată de 2 tipuri de contracţii:tonice şi
peristaltice.
-mişcările tonice prin care stomacul se umple cu
alimente;
-mişcările peristaltice prin care alimentele se amestecă cu
sucul gastric şi se formează chimul gastric care se
evacuează lent şi fracţionat în duoden.
Activitate secretorie
Boluri alimentare Chim gastric
Activitatea motorie
DIGESTIA INTESTINALĂ
Digestia intestinală este rezultatul activităţii secretorii şi motorii a
intestinului subţire.
Activitatea secretorie-constă în secreţia biliară, pancreatică şi
intestinală.
· Secreţia biliară-bila(fierea):
-este secretată de ficat şi acţionează în duoden;
-conţine pigmenţi biliari(bilirubina şi biliverdina), săruri
biliare, colesterol, lecitina;
-nu conţine enzime;
-rolul sărurilor biliare:emulsionarea grăsimilor, absorbţia
grăsimilor din intestin, activitatea enzimelor lipolitice.
· Secreţia pancreatică-sucul pancreatic:
-este secretat de partea exocrină a pancreasului şi
acţionează în duoden,
-conţine substanţe anorganice(bicarbonatul care
contribuie la neutralizarea chimului gastric) şi substanţe
organice(enzimele);
-enzimele sunt proteolitice-tripsinogen(devine tripsină în
intestin sub acţiunea acţiunea enterokinazei),
chimotripsinogen(devine chimotripsina activă sub
acţiunea tripsinei), carboxipeptidazele şi
elastaza;lipolitice-lipaza pancreatică şi amilolitice-amilaza
pancreatică.
Albumoze şi peptone tripsina/chimotripsina Peptide
Peptide carboxipeptidaze Tripeptide şi dipeptide
Proteine fibroase elastaza Proteine fibroase hidrolizate
Amidon crud amilaza pancreatică Maltoză
Lipide emulsionate lipaza pancreatică Glicerol şi acizi graşi
· Secreţia intestinală:
-glandele din mucoasa duodenală secretă un lichid bogat
în mucus şi bicarbonat
-enzimele sunt prezente la nivelul membranei apicale a
enterocitelor şi sunt reprezentate prin enzime proteoliticepeptidaze;
amilolitice-dizaharidaze;lipolitice-lipaza.
Tripeptide şi dipeptide peptidaze Aminoacizi
Dizaharide dizahazidaze Monozaharid
Lipide lipaza intestinală Acizi graşi şi glicerol
Activitatea motorie-este asigurată de 3 tipuri de contracţii:tonice,
peristaltice şi segmentare;
-mişcările peristaltice sunt unde de contracţie circulară
care se propagă de-a lungul intestinului spre colon;
-mişcările segmentare constau în contracţii inelare care
apar la intervale regulate, de-a lungul intestinului, apoi se
relxează şi apar alte contracţii circulare la mijlocul
segmentelor dintre contracţiile precendente.Amestecă
chimul gastric cu secreţiile digestive şi transportă
conţinutul intestinal spre colon.
În urma acestor transformări:
Chimul gastric activitate secretorie/act. motorie Chil intestinal
ABSORBŢIA INTESTINALĂ
Absorbţia reprezintă procesul prin care produşii simpli, rezultaţi din
digestie, străbat pereţii tubului digestiv, trecând în sânge şi limfă.
Adaptări ale mucoasei intestinale pt. realizarea funcţiei de
absorbţie:
-epiteliu unistratificat;
-enterocite cu microvili la polul apical;
-vilozităţi intestinale cu capilare sanguine şi limfatice;
-contracţia vilozităţilor mobilizează produşii absorbiţi.
Absorbţia se realizează prin următoarele mecanisme:
a)pasive-fără consum de energie;
-substanţele trec din lumenul intestinal-de la o
concentraţie mai mare, în sânge sau limfă-la o
concentraţie mai mică.
b)active-cu consum de energie furnizată de ATP,
împotriva gradientului de concentraţie.
c)prin vezicule de pinocitoză-la nivelul membranei
enterocitelor.
Absorbţia proteinelor
Proteine Mecanismul absorbţiei
Aminoacizi -activ-în sânge
Proteine Prin vezicule de pinocitoză
Absorbţia glucidelor
Glucide Mecanismul
absorbţiei
Pentoze Riboza -pasiv-în sânge
Hexoze Glucoza
Fructoza
Galactoza
Manoza
-activ-în sânge
-cu un transportor
comun cu Na
Absorbţia lipidelor
Lipide Mecanismul absorbţiei
Glicerol Pasiv-în sânge
Acizii graşi cu lanţ scurt Pasiv-în sânge
Acizii graşi cu lanţ lung Pasiv-în limfă sub formă de
chilomicroni
Absorbţia electroliţilor şi a apei
Electroliţi Mecanismul absorbţiei
Na+ Activ-în intestinul subţire şi în colon
Cl+
Ca2+ Activ-la nivelul duodenului, în prezenţa vit.D
Pasiv-în restul intestinului
Fe2+ Activ-în jejun şi ileon, stimulat de vit.C
Apa Pasiv-în intestinul subţire şi gros
Absorbţia vitaminelor
Vitamine Mecanismul absorbţiei
Hidrosolubile Vitaminele
B1,B2,B6,B12
Activîn sânge
Liposolubile Vitaminele A,D,K,E Pasiv-în limfă sub formă
de chilomicroni
FIZIOLOGIA INTESTINULUI GROS
În intestinul gros se desfăşoară activităţi secretorii, motorii, de
absorbţie, procese de fermentaţie şi de putrefacţie în urma cărora
se formează materiile fecale.
Activitatea secretorie constă în:
-producerea de mucus cu rol în formarea materiilor
fecale;
-secreţia de potasiu.
Activitatea de absorbţie constă în:
-absorbţia apei(pasiv), Na+(activ), Cl.
Activitatea motorie constă în:
-contracţii segmentare, staţionare(în colonul proximal)
care favorizează absorbţia apei;
-mişcări segmentare şi unde peristaltice(în colonul distal)
cu efect propulsiv;
-contracţii „în masă” rare, puternice(în colonul
descendent şi sigmoid) propulsează conţinutul colonului
spre rect.
Procesul de fermentaţie-realizată de flora de fermentaţie
aerobă(localizată în colonul ascendent şi jumătatea dreaptă a
colonului transvers):
-scindează glucidele vegetale nedigerate în acizi
organici(lactic, butiric) şi gaze(Co2, CH4);
-sintetizează vitamina K şi vitamine din complexul B.
Procesul de putrefacţie-realizată de flora de putrefacţie
anaerobă(localizată în jum. stângă a colonului transvers şi colonul
descendent):
-scindează proteinele nedigerate în amine , indol, scatol,
amoniac, care se reabsorb şi ajung la ficat, unde sunt
detoxificaţi.
Defecaţia:-eliminarea materiilor fecale;
-este un act reflex coordonat de centrii medulari şi este
controlat cortical.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE A
SISTEMULUI DIGESTIV
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIR
E
Caria
dentarăproces
care
distruge
ţesuturile
dentare
-bacteriene -cangrenă;
-
descompunere
a ţesuturilor
dentare;
-granulompungă
de puroi
la vârful
rădăcinii unui
-spălarea
pe mâini
înaintea
meselor şi
după
folosirea
toaletei;
-spălarea
pe dinţi
dinte după
fiecare
masă;
-control
stomatologi
c periodic al
danturii;
-evitarea
consumului
de alimente
şi băuturi
pre reci sau
pre fierbinţi;
-
conservare
a şi
prepararea
corectă a
alimentelor;
-spălarea
fructelor şi
a
legumelor;
- respectarea
orarului
meselor;
-evitarea
consumului
exagerat de
alcool,cafea
tutun,
Stomatitainflamaţia
superficială a
mucoasei
bucale
-virusuri;
-bacterii;
-roşeaţă;
-leziuni;
-greutate în
masticaţie şi
deglutiţie.
Enterocolitainflamaţii
ale
mucoasei
intestinului
subţire sau a
intestinului
gros
-virusuri;
-bacterii;
-paraziţi;
-tratament
cu
antibiotice
-greaţă, vomă;
-dureri
abdominale;
-febră;
-diaree.
Ciroza
hepaticăboală
cronică
a ficatului prin
care se
distruge
parenchimul
hepatic
-hepatită
cronică;
-infecţii
repetate;
-alcoolism.
-lipsa poftei de
mâncare;
-greţuri,
balonări;
-oboseală;
-mărirea
ficatului;
-creşterea în
volum a
abdomenului;
Litiaza
biliarăprezenţa
unor
calculi(„pietre
”)
în canalul
biliar sau
vezica biliară
-creşterea
concentraţi
ei de săruri
în bilă
-colică biliară;
-greţuri,
vărsături;
-febre,
frisoane;
-icter.
condimente
;
-reducerea
consumului
de grăsimi.
Pancreatitainflamaţia
acută sau
cronică a
pancreasului
-intoxicaţii;
-infecţii;
-alcoolism.
-dureri
abdominale;
-greţuri,
vărsături;
-slăbire.
CIRCULAŢIA
GRUPELE SANGUINE
-pe suprafaţa hematiilor se pot afla proteinele numite antigeneaglutinogene-
A,B şi D;
-în plasma sângelui se pot afla proteinele numite anticorpiaglutinine-
alfa şi beta.
Sistemul ABO cuprinde 4 grupe sanguine:
Grupa
sanguină
Aglutinogen Aglutinină Pot dona la Pot primi de
la
0(I)
A(II)
B(III)
AB(IV)
-
A
B
AB
alfa,beta
beta
alfa
-
toate
grupele
A şi AB
B şi AB
AB
0
A şi 0
B şi 0
toate
grupele
Înlănţuirea aglutinogenului cu aglutinina corespunzătoare(A cu alfa
şi B cu beta) este incompatibilă deoarece se produce reacţia
antigen-anticorp care determină:
-hemoliza-distrugerea hematiilor;
-aglutinarea hematiilor-adunarea hematiilor la un loc.
Transfuzia:
-cu cantităţi mari de sânge se realizează în cadrul aceleaşi grupe
(sânge izogrup);
-cu cantităţi mici de sânge (sub 500 ml) se realizează după shema
de compatibilitate la transfuzie:
O-O
A-A B-B
AB-AB
Sistemul Rh:
Oamenii pot avea:
-Rh pozitiv-dacă au pe membrana hematiilor antigenul
D(moştenit de la tată);
-Rh negativ-dacă au pe membrana hematiilor antigenul D.
Importanţa cunoşterii Rh-ului:
1.Prin transfuzii repetate de sânge Rh pozitiv la persoane Rh
negativ se produc anticorpi anti-D(anti-Rh) care vor produce
hemoliza.
2.În cazul mamei Rh negativ, când tatăl este Rh pozitiv, copii
rezultaţi vor moşteni caracterul Rh pozitiv al tatălui.Prima sarcină
poate decurge normal, dar la sarcinile următoare se pot produce
accidente de incompatibilitate(distrugerea hematiilor fâtului-icter
hemolitic, avort precoce).
IMUNITATEA
Imunitatea reprezintă capacitatea organismului de a recunoaşte
şi de a neutraliza particule sau celule străine acestuia.
Antigenul este o substanţă străină organismului şi care, pătrunsă
în mediul intern, declanşează producerea de către organism a
unor substanţe specifice, numite anticorpi, care neutralizează
sau distrug antigenul.
Organismul uman foloseşte împotriva factorilor biologici din
mediul extern 2 sisteme:imunitatea nespecifică şi imunitatea
specifică.
I.Imunitatea nespecifică(înnăscută):
· este prezentă la toţi oamenii;
· se realizează prin- mecanisme celulare –fagocitozaprocesul
de capturare şi digestie a microorganismelor
pătrunse în corpul uman.
-mecanisme umorale-substanţe produse de celule locale:
-lizozimul(din secreţia salivară, lacrimală), acidul
clorhidric(din secreţia gastrică), acizii organici(din secreţia
glandelor sebacee).
II.Imunitatea specifică(dobândită):
· apare în urma contactului cu agenţi patogeni;
· este realizat de limfocitele T- imunitate a celulară –şi de
limfocitele B-imunitate umorală.
Tipuri de imunitate specifică:
1.Imunitate dobândită natural:
-pasiv-prin transfer transplacentar de anticorpi sau din laptele
matern;
-activ:în urma unor boli.
2.Imunitate dobândită artificial:
-activ:prin vaccinare-introducerea în organism a unor agenţi
patogeni atenuaţi sau omorâţi care determină producerea de
anticorpi specifici, durează 1-7 ani;
-pasiv-prin administrarea de seruri care conţin anticorpi gata
formaţi, durează 2-3 săptămâni.
ACTIVITATEA CARDIACĂ
Inima
-este un organ musculos,cavitar;
-este situată în mediastin;
-este alc. din 4 camere: 2 atrii şi 2 ventricule;acestea comunică
între ele, pe fiecare parte prin orificiile atrioventriculare,
prevăzute cu valvule;
-peretele inimii este alc. din 3 straturi:epicard, miocard, endocard.
Miocardul/muşchiul inimii este constituit din 2 tipuri de
celule:celule miocardice contractile şi celule miocardice
modificate care intră în alc. ţesutului eexcitoconductor sau nodal.
Sistemul excitoconductor este format din:
· nodulul sinoatrial:
-se află în peretele atriului drept, în vecinătatea orificiului de
vărsare al venei cave superioare;
frecvenţa descărcărilor este de 70-80/min;
-conduce activitatea cardiacă.
· nodulul atrioventricular:
-se află în partea inferioară a septului interatrial şi se
termină în septul interventricular;
-frecvenţa descărcărilor este de 40/min;
funcţionează permanent şi în paralel cu nodulul
atrioventricular.
· fasciculul Hiss:
-pleacă din nodul atrioventricular;
-se împarte în 2 ramuri care coboară în ventricule şi
formează reţeaua Purkinje;
-frecvenţa de descărcare este de 25/min.
Proprietăţile miocardului
1.Automatismul(ritmicitatea) reprezintă capacitatea celulelor
miocardice de a se contracta ritmic datorită impulsurilor primite
de la celulele ţesutului nodal.
Activitatea cardiacă este condusă de nodulul sinoatrial.Dacă
acest nodul este distrus centrul de comandă este preluat de
nodulul atrioventricular.Dacă şi acest nodul este distrus,
centrul de comandă este preluat de fasciculul His.
2.Conductibilitatea constă în conducerea potenţialului de
acţiune de la centrul de comandă în întreg
miocardul.Potenţialul de acţiune parcurge următorul traseu:
Atrii
Nodulul sinostrial Nodulul atrioventricular
Fasciculul Reţeaua Celule miocardice
His Purkinje contractile ventriculare
3.Excitabilitatea este proprietatea celulelor miocardice în
repaus de a răspunde la stimuli prag printr-un potenţial de
acţiune.
4.Contractilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde
la acţiunea unui stimul prin modificări ale dimensiunilor şi a
tensiunii.
Forţa de contracţie este mai mare în ventricule decât în atrii,
iar ea este mai mare în ventriculul stâng.
Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările
diastole.
Ciclul cardiac:este format dintr-o sistolă şi diastolă;
-are durată de 0,8 s pt. 70 contracţii/min;
-creşterea ritmului cardiac peste 70 contracţii/min se numeşte
tahicardie(factori care influenţează: căldura, adrenalina,
noradrenalina, influenţe simpatice);
-scăderea ritmului cardiac sub 70 contracţii/min se numeşte
bradicardie(factori ce influenţează:frigul, acetilcolina, influenţe
parasimpatice).
Atrii:
· sistola atrială-durează 0,1 s;
-determină trecerea sângelui din atrii în ventricule;
· diastola atrială-durează 0,7 s;
-urmează după sistola atrială;
Ventricule:
· sistola ventriculară-durează 0,3 s;
-urmează după sistola atrială;
-se închid valvele atrioventriculare dintre atrii şi ventricule;
-se deschid valvele semilunare de la baza aortei şi arterei
pulmonare;
-sângele este evacuat din ventricule în vasele mari de
sânge.
· diastola ventriculară-durează 0,5 s;
-urmează după sistola ventriculară;
-se închid valvele semilunare care împiedică reîntoarcerea
sângelui în ventricule;
-se deschid valvele atrioventriculare.
· diastola generală-durează 0,5s;
-atriile şi ventriculele se relaxează,
-durează de la sfârşitul sistolei ventriculare până la
începutul unei sistole atriale din ciclul cardiac următor.
Inima nu oboseşte deoarece:
-într-un ciclu cardiac durata diastolei este mai mare decât cea
a sistolei;
-existenţa diastolei generale;
-miocardul nu funcţionează prin „datorie de O2”, deoarece
aportul de O2 este crescut în timpul diastolei.
PARAMETRII FUNCŢIONALI AI ACTIVITĂŢII CARDIACE
1.Frecvenţa cardiacă-reprezintă nr. de contracţii ale inimii pe
min.
2.Debitul sistolic(Ds)-cantitatea de sânge expulzat de
ventricule la fiecare sistolă(70-90ml).
3.Debitul cardiac(Dc)-cantitatea de sânge expulzată de inimă
într-un min;
reprezintă produsul dintre debitul sistolic (Ds) şi frecvenţa
cardiacă(Fc) pe min.
Dc=Ds xFc=80x70=5,6 l
Debitul cardiac creşte în timpul efortului muscular, al sarcinii,
al febrei şi scade în timpul somnului.
4.Tensiune(presiune) arterială-reprezintă forţa exercitată de
către coloana de sânge asupra pereţilor vaselor de sânge prin
care circulă.
-se măsoară la nivelul arterei brahiale cu ajutorul
tensiometrului, în condiţii de repaus şi relaxare;
-are o valoare maximă(sistolică) de 120-140mmHg;
-are o valoare minimă (diastolică) de 70-80mmHg;
-creşterea tensiunii arteriale peste valori normale se numeşte
hipertensiune,iar scăderea hipotensiune;
-valorile normale ale celor 2 presiuni cresc odată cu vârsta.
5.Pulsul arterial-este rezultatul undei determinată de distensia
pereţilor aortei, ca urmare a evacuării bruşte a sângelui din
ventriculul stâng;
-este perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos;
-infromează asupra frecvenţei şi ritmului cardiac.
CIRCULAŢIA MARE ŞI MICĂ
Sângele parcurge în sistemul circulator 2 circuite:circulaţia
sistemică(marea circulaţie) şi circulaţia funcţională a
plămânului(mica circulaţie).
Marea circulaţie-începe în ventriculul stâng, prin artera aortă, care
transportă sângele cu oxigen şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi
organe;
-la nivelul capilarelor din ţesuturi sângele cedează oxigenul şi
nutrimentele şi se încarcă du dioxid de carbon şi produşi
rezultaţi în urma arderilor celulare pe care îi aduce la inimă în
atriul drept prin cele 2 vene cave.
ventriculul stâng artera aortă ţesuturi vene cave atriul drept
O2 Co2
Mica circulaţie-începe în ventriculul drept, prin trunchiul srterei
pulmonare care transportă sânge încărcat cu dioxid de carbon
spre plămâni;
-trunchiul pulmonar se împarte în cele 2 artere pulmonare care
se ramifică în interiorul fiecărui plămân;
-la nivelul capilarelor alveolare sângele cedează dioxidul de
carbon care este eliminat prin expiraţie în mediul aerian şi se
încarcă cu oxigen;
-sângele cu oxigen este preluat de la nivelul alveolelor
pulmonare, prin venele pulmonare şi trasnportat în atriul drept.
ventriculul artera pulmonară plămâni vene pulmonare
drept Co2 O2
atriul stâng
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE A
SISTEMULUI CIRCULATOR
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
-respectarea
unui regim
echilibrat de
activitate şi
odihnă;
-evitarea
consumului
exagerat de
alcool, tutun,
cafea,
condimente;
-evitarea totală
a drogurilor;
-evitarea
sedentarismului
şia
supraalimentaţi
ei;
-practicarea
exerciţiilor
fizice;
-efectuarea de
excursii,
plimbări,
drumeţii.
Cardiopatia
Ischemicăafecţiune
cardiacă
provocată de
scăderea
vascularizaţiei
inimii
-
ateroscleroz
a;
-consum
mare de
grăsimi;
-spasm;
-compresie;
-dureri în
regiunea
inimii;
-senzaţia
de
constricţie.
Hemoragiilescurgeri
de
sânge în afara
sistemului
vascular.Hemora
gii interne-ieşire
sângelui în
ţesuturi sau
cavităţi ale
corpului.
Hemoragii
externe-ieşirea
sângelui la
exteriorul
corpului.
- traumatisme
;
-leziuni;
-boli
infecţioase
sau alergice
ale vaselor
de sânge;
-paloare;
-
hipotensiun
e;
-
accelerarea
pulsului şi a
respiraţiei;
- transpiraţie;
senzaţia de
sete.
Leucemii-boli
ale sângelui
caracterizate prin
-activitatea
anormală şi
excesivă a
-febră;
-hemoragii;
creşterea nr.
leucocitelor
ţesuturilor
care dau
naştere
leucocitelor
-anemie;
-sângerări
de gingii,
de nas;
-splina şi
ficatul se
măresc.
Anemii-stări
patologice
caracterizate prin
scăderea nr. de
hematii şi
hemoglobinei din
sânge
-infecţioase;
-parazitare;
-toxice;
-răni;
-accidente;
-sarcina
extrauterină;
-avorturi.
-paloarea
pielii;
-slăbiciune;
-ameţeală.
RESPIRAŢIA
Respiraţia este procesul prin care la nivel celular au loc, în
prezenţa oxigenului, procese de oxido-reducere a substanţelor
organice, cu eliberare de energie, dioxid de carbon şi apă.
Totalitatea organelor prin care se face schimbul de gaze dintre
aerul atmosferic şi organism, alcătuiesc sistemul respirator.
Sistemul respirator se compune din:
· plămâni
· căi respiratorii:fose nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii
principale.
Alveolele pulmonare sunt unităţile funcţionale ale plămânilor, la
nivelul lor realizându-se schimburile gazoase respiratorii.
VENTILAŢIA PULMONARĂ
Este procesul prin care se realizează schimbul de gaze
respiratorii dintre organism şi mediu.Cele 2 etape:inspiraţia şi
expiraţia.
Inspiraţia este un proces activ şi are ca rezultat mărirea
volumului cutiei toracice prin contracţia muşchilor intercostali
externi şi a diafragmei.Plămânii urmează mişcările cutiei toracice,
prin intermediul pleurei şi se dilată.Presiunea intrapulmonară
scade cu 2-3mmHg faţă de presiunea atmosferică, iar aerul intră
în plămâni.
În condiţii de efort fizic, inspiraţia devine forţată, în care intervin
muşchi inspiratori accesori(auxiliari):pectorali,
sternocleidomastoidieni, dinţaţi.
Expiraţia este un proces pasiv, care se realizează prin relaxarea
musculaturii respiratorii.Cutia toracică şi plămânii revin la volumul
iniţial.Presiunea aerului din plămâni creşte cu 2-3 mmHg, faţă de
cea atmosferică şi aerul este eliminat la exterior.
În condiţii de efort fizic, expiraţia este un proces activ, se
realizează prin contracţia muşchilor accesorii:abdominali,
intercostali interni.
VOLUME ŞI CAPACITĂŢI RESPIRATORII
Volumele respiratorii variază în funcţie de sex, vârstă, dezvoltare
fizică şi se măsoară cu ajutorul aparatului numit spirometru.
· Volumul curent –V.C=500ml aer-reprezintă volumul de aer
care pătrunde în plămâni în cursul unei inspiraţii de repaus
şi este eliminat printr-o expiraţie de repaus;
· Volumul inspirator de rezervă-V.I.R.=1500 ml aer-reprezintă
volumul suplimentar de aer care pătrunde în plămâni în
timpul unei inspiraţii forţate, care urmează după o inspiraţie
de repaus;
· Volumul expirator de rezervă-V.E.R=1500 ml aer-reprezintă
volumul suplimentar de aer care este eliminat din plămâni în
urma unei expiraţii forţate, care urmează după o expiraţie de
repaus;
· Capacitate vitală-C.V-reprezintă volumul maxim de aer ce
poate fi scos din plămâni printr-o expiraţie forţată efectuată
după o inspiraţie maximă;
C.V.=V.C+V.I.R+V.E.R
· Volumul rezidual-V.R=1500 ml aer –reprezintă volumul de
aer care rămâne permanent în plămâni şi care nu poate fi
eliminat decât prin deschiderea cutiei toracice;
· Capacitatea pulmonară totală-C.P.T-reprezintă volumul de
aer cuprins în plămâni la sfâşitul unei inspiraţii maxime.
C.P.T=C.V+V.R
C.P.T reprezintă suma tuturor volumelor respiratorii, adică:
C.P.T=V.C+V.I.R+V.E.R+V.R
· Debitul ventilator de repaus reprezintă cantitatea de aer
care pătrunde în plămâni într-un min. în condiţii de repaus.
Debitul ventilator de repaus=Volumul curent(V.C)x frecvenţa
respiratorie.
· Frecvenţa respiratorie, în stare de repaus este de 16
respiraţii/min la bărbaţi şi 18 respiraţii /min la femei.
SHIMBURILE DE GAZE RESPIRATORII ŞI TRASNPORTUL
ACESTORA
Schimburile gazoase respiratorii cuprind 3 etape:
1.Etapa pulmonară presupune schimbul de gaze respiratorii dintre
aerul din alveolele pulmonare şi sângele din capilare.Se desfăşoară
la nivelul membranei alveolo-capilare, formată din:endoteliu capilar,
interstiţiu pulmonar, epiteliu alveolar şi surfactant(lichid
tensioactiv).Se face datorită diferenţei de presiune parţială a
gazelor astfel:
Gazul Aer alveolar Sânge capilar
Oxigen 100mmHg..............................-40mmHg
Dioxid de carbon 40mmHg................................-47mmHg
Cu alte cuvinte, oxigenul va trece din aerul alveolar în sângele
capilar, iar dioxidul de carbon se va deplasa din sângele capilar în
aerul alveolar.
2.Etapa sangvină, presupune trasnportul gazelor respiratorii prin
sânge.Transportul oxigenului se face sub 2 forme:-dizolvat în
plasma sangvină;
-sub formă de combinaţie cu hemoglobina, numită
oxihemoglobină(combinaţie labilă), în cea mai mare parte.
Transportul dioxidului de carbon se face astfel:
-dizolvat în plasma sanguină;
-sub formă de combinaţie labilă cu hemoglobina, numită
carbohemoglobină;
-sub formă de bicarbonaţi de sodiu şi potasiu.
3.Etapa celulară(tisulară) constă în schimbul de gaze dintre
sângele capilar şi celule, prin intermediul lichidului interstiţial,
astfel:
· Oxigenul trece din capilarele sangvine, de la o presiune
mare, în lichidul interstiţial şi de aici în celule, unde
presiunea este mai mică.
· Dioxidul de carbon va trece din celule, unde presiunea este
mai mare, în lichidul interstiţial şi de aici în capilarele de
sânge, unde presiunea este mai mică.
În celule, la nivelul mitocondriilor au loc procese oxido-reducătoare,
prin care substanţele organice sunt oxidate, rezultând dioxid de
carbon, apă şi energie.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Gripa Boală infectocontagioasă
produsă de
virusul gripal
Febră,
inflamaţia
căilor
respiratorii
superioare,
dureri
musculare,
dureri de cap,
insomnii,
tulburări
digestive.
-călirea
organismului
pt. mărirea
rezistenţei la
îmbolnăviri;
-evitarea
frigului şi a
aglomeraţiilor;
-purtarea unei
îmbrăcăminţi
adecvate
temperaturii
externe;
-evitarea
fumatului activ
sau pasiv;
-practicarea
Fibroza
pulmonarădezvoltarea
exagerată a
ţesutului
conjunctiv din
parenchimul
pulmonar
Iradierea
terapeutică
pentu tumori
meligne sau
după bronşită
cronică, TBC,
silicoză.
Sclerozarea
ţesutului
pulmonar şi
insuficienţă
respiratorie şi
cardiacă
sportului;
-alimentaţia
bogată în
vitamine.
Emfizem
pulmonaracumularea
de
aer în ţesutul
pulmonar
interstiţial
-unele
profesii(sticlari,
instumentişti,
suflători)
-boli
cronice:bronşite,
TBC;
Dilatarea
alveolelor,
scăderea
elasticităţii
pulmonare,
creşterea
volumului de
aer rezidual,
tuse, cianoză,
torace cu
aspect
globulos
EXCREŢIA
Excreţia este procesul prin care apa, substanţele nefolositoare şi
cele în exces se elimină din organism, sub formă de urină.
Sistemul excretor este format din:
-rinichi-organele producătoare de urină;
-căi urinare extrarenale:uretere, vezică urinară, uretră.
Formarea urinei are loc la nivelul nefronului, unitatea structurală şi
funcţională a rinichiului.
Nefronul este format din:
· corpuscul renal, alcătuit din:
-capsula Bowmann;
-glomerulul vascular;
· tub urinifer, alcătuit din:
-tub contort proximal;
-ansa Henle;
-tub contort distal.
FORMAREA URINEI
Formarea urinei cuprinde 3 etape:ultrafiltrarea glomerulară,
reabsorbţia tubulară şi secreţia tubulară.
1.Ultrafiltrarea glomerulară, se realizează la nivelul corpusculului
renal şi constă în trecerea plasmei sangvine prin membrana filtrantă
în tubul urinifer.
Membrana filtrantă este formată din: endoteliul capilarelor
glomerulului, membrana bazală a endoteliului şi epiteliul Bowmann.
Ultrafiltrarea glomerulară se realizează prin mecanisme pasive:
difuziunea şi osmoza.
În urma procesului de ultrafiltrare glomerulară rezultă urina
primară(ultrafiltratul glomerular), care este o plasmă
deproteinizată(fără proteine).Urina primară trece mai departe în
tubul urinifer.
Rata filtrării glomerulare este capacitatea de filtrare a celor 2 rinichi
şi are o valoare de 125ml/min, deci 180l/24 ore.
2.Reabsorbţia tubulară
Este procesul prin care substanţele utile din urina primară, trec din
tubul urinifer în capilarele peritubulare(capilarele care înconjoară
tubul urinifer).Se face în două moduri:
· activ(cu consum de energie), prin care sunt
recuperate:glucoza, aminoacizii, vitaminele B12 şi C,ioni de
Na+, K+, fosfaţii, sulfaţii.
· pasiv(fără consum de energie), când sunt recuperate :apa,
ureea şi Cl-.
3.Secreţia tubulară
Este procesul invers celui de reabsorbţie, prin care sunt
transportate anumite substanţe toxice din capilarele peritubulare în
interiorul tubului urinifer.Se realizează în 2 moduri:
· activ, pt. ionul de H+, ionul de K+, acidul uric şi unele
medicamente(penicilina).
· pasiv, pt. amoniac şi uree.
În urma realizării celor 3 etape se formează urina finală.
Urina finală conţine:
· 95%apă;
· 5% substanţe dizolvate dintre care 2% săruri minerale:cloruri,
sulfaţi, fosfaţi, carbonaţi şi 3%substanţe organice:uree, acid
uric,creatinină.
Urina finală, la un om sănătos nu conţine niciodată
glucoză.Glucoza este prezentă doar în urina persoanelor bolnave
de diabet.
Diureza reprezintă cantitatea de urină eliminată în 24 ore şi este
influenţată de cantitatea de lichide ingerate.
ELIMINAREA URINEI
Micţiunea este procesul de eliminare a urinei depozitate în
vezica urinară.
Urina finală formată la nivelul nefronilor, se scurge prin căile
intrarenale, apoi ajunge la bazinet şi de aici prin uretere în vezica
urinară.
Micţiunea este un act reflex, declanşat de acumularea a 150-
200ml de urină în vezica urinară.
➢ Stimularea sistemului nervos simpatic, are ca efect
relaxarea muşchiului vezical, scăderea presiunii
intravezicale şi contracţia sfincterului vezical intern.În
consecinţă, simpaticul inhibă micţiunea.
➢ Stimularea sistemului nervos parasimpatic, are ca efect
contracţia muşchiului vezical şi relaxarea sfincterului vezical
intern.Stimularea parasimpaticului permite eliminarea urinei
din vezica urinară.
➢ Scoarţa cerebrală controlează sfincterul vezical
extern(striat).De aceea micţiunea poate fi amânată până
când condiţiile permit realizarea acestui proces.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
Cistita-inflamarea
acută a mucoasei
vezicii urinare
Infecţii
microbien
e
provenite
de la
rinichi sau
de la
uretere;
Dureri la nivelul
vezicii urinare,
urinări dese şi
dureroase,
hematurie(sâng
e în urină), urină
tulbure.
-regim igienic de
viaţă;
-păstrarea
igienei
corespunzătoare
;
-evitarea
expunerii
îndelungate la
frig, în special a
zonei renale;
Nefrita-inflamarea
acută sau cronică
a ţesutului renal
interstiţial
Infecţii
microbien
e sau
virale;
Dureri lombare,
febră,
hipertensiune
arterială,
edeme. tulburări
urinare.
-evitarea
abuzului de
Glomerulonefrită medicamente;
-inflamarea
bilaterală a
glomerulilor renali
Origine
microbian
ă alergică
sau toxică;
Dureri lombare,
astenie, cefalee,
hipertensiune.
2.3.FUNCŢIA DE REPRODUCERE
Reproducerea este o proprietate fundamentală a organismului care
se realizează prin participarea a 2 indivizi de sex diferit.
Gonadele (ovarele şi testiculele) au funcţia de a produce celule
sexuale/gameţi(ovule sau spermatozoizi), cât şi de a secreta
hormoni sexuali care asigură condiţii pt. reproducere.
SISTEMUL REPRODUCĂTOR
SISTEMUL REPRODUCĂTOR FEMININ
Componente:
-organe genitale interne;
-organe genitale externe.
Organele genitale interne sunt :
-ovarele;
-trompele uterine;
-uterul;
-vaginul.
a.Ovarele-gonadele feminine:
-sunt situate în pelvis;
-sunt organe pereche;
-sunt formate din 2 zone: medulară-cu ţesut conjunctiv, vase, nervi
şi corticală-în care se află foliculii ovarieni în care se dezvoltă
ovocitul;
Ciclul ovarian-durează 28 de zile şi are 3 faze:
-faza foliculară-constă în creşterea şi maturarea unui folicul ovarian;
-ovulaţia-constă în ruperea foliculului ovarian matur şi expluzarea
ovocitului II, captat de trompa uterină;
-faza luteală-constă în transformarea foliculului ovarian, care a
realizat ovulaţia, în corp galben(care secretă hormonii estrogeni şi
progesteron).Dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul galben dă
naştere corpului alb(zonă cicatriceală).
b.Trompele uterine-conducte pereche:
-situate între ovare şi utere;
-rol:captează şi conduc spre uter ovulul expulzat.
c.Uterul-organ cavitar, nepereche;
-situat în pelvis-între vezica urinară şi rect;
Ciclul uterin-durează 28 de zile, se suprapune peste ciclul ovarian
şi are 3 faze:
-faza menstruală-durează 3-4 zile în care se elimină stratul
superficial al mucoasei uterine împreună cu o anumită cantitate de
sânge;
-faza proliferativă-între a 4-a şi a 14-a zi în care are loc îngroşarea
mucoasei uterine;
-faza secretorie-durează de la a15-a zi până la apariţia unei noi
menstruaţii.Mucoasa uterină este pregătită pt. nidaţie.
d.Vaginul –organ cavitar;
-se găseşte în continuarea uterului.
Organele genitale externe-vulva cuprinde labiile mari, muntele lui
Venus, labiile mici, clitorisul, orificiul vaginal.
Funcţiile ovarelor
Ovarele au funcţie mixtă:exocrină şi endocrină.
1.Funcţia exocrină-ovogeneza-constă într-o succesiune de
modificări pe care le suferă ovogonia(celulă nediferenţiată) până la
formarea ovocitului II.În timpul ovulaţiei, foliculul ovarian matur
expulzează ovocitul de ord.II care este captat de trompa
uterină.Ovocitul II se transformă în ovul.În treimea superioară a
trompei uterine are loc fecundaţia.
Fecundaţia constă în unirea spermatozoidului cu ovulul, rezultând
celula-ou(zigotul).
Ovulul este celula sexuală feminină, haploidă(cu un set de
cromozomi).
Toate ovulele conţin cromozomul de sex X.
2.Funcţia endocrină –constă în secreţia de hormoni
ovarieni:estrogeni şi progesteron.
SISTEMUL REPRODUCĂTOR MASCULIN
Componente:
-organe genitale interne;
-organe genitale externe.
Organele genitale interne sunt:
-testiculele;
-căi spermatice;
-glande anexe.
a.Testiculele-gonadele masculine:
-sunt situate în scrot;
-sunt organe pereche;
-sunt formate din lobuli cu tubi seminiferi contorţi-în care se
fromează spermatozoizii(gameţi masculini) şi celule interstiţiale
Leydig care secretă hormonii androgeni.
b.Căile spermatice-sunt intratesticulare şi extratesticulare.
Căile intratesticulare sunt:tubii drepţi, reţeaua testiculară.
Căile extratesticulare sunt:canale eferente, canalul epidimar,
canalul deferent, canalul ejaculator, uretra(cale urogenitală pentru
eliminarea urinei şi a lichidului seminal).
c.Glandele anexe sunt:
veziculele seminale şi prostata.
Veziculele seminale:
-sunt glande pereche;
-sunt situate posterior de vezica urinară;
-secretă un lichid cu rol de trasportor şi ca mediu nutritiv pt.
spermatozoizi.
Prostata:
-este situată sub vezica urinară;
-secretă un lichid cu rol de trasportor şi ca mediu nutritiv pt.
spermatozoizi.
Organul genital extern-penisul –este organ genital şi urinar.
Funcţiile testiculelor
Testiculele au funcţie mixtă:exocrină şi endocrină.
1.Funcţia exocrină-spermatogeneza-constă într-o succesiune de
modificări pe care le suferă spermatogonia(celulă nediferenţiată)
până la formarea spermatozoizilor.
Spermatozoidul este celulă sexuală masculină, haploidă(cu un set
de cromozoi).
Spermatozoizi sunt de 2 tipuri, după cromozomii de sex pe care îi
posedă:22+X sau 22+Y.
2.Funcţia endocrină-constă în secreţia de hormoni
androgeni:testosteronul.
SĂNĂTATEA REPRODUCERII
Sănătatea reproducerii implică o viaţă sexuală în siguranţă,
posibilitatea de a procrea, precum şi libertatea de a hotărâ când,
dacâ şi cât de des doresc să se procreeze.
Planificarea familiară reprezintă capacitatea persoanei sau a
cuplului de a anticipa şi de a avea nr. dorit de copii, la momentul
ales şi la intervale de timp între naşteri, pe care le hotărăsc
singuri.Acest lucru se poate îndeplini prin folosirea metodelor
contraceptive şi prin tratamentul infertilităţii involuntare.
Obiectivele serviciilor de planificare familială:
-abilitatea individului/ cuplului de a decide dacă şi când să aibă
copii;
-prevenirea sarcinilor nedorite, avortului şi abandonului de copii;
-asigurarea utilizării corecte a contraceptivului ales;
-prevenirea infecţiilor cu transmitere sexuală(ITS);
-prevenirea şi depistarea precoce a cancerului de col uterin şi de
sân;
-păstrarea calităţii vieţii de cuplu.
Concepţia-se realizează în perioada de maturitate sexuală a celor
2 sexe:
-în ziua a 14-a a ciclului ovarian are loc ovulaţia;
-ovocitul II ajunge din ovar în pavilionul trompei uterine unde are loc
fecundaţia;
-se formează zigotul care începe să se segmenteze în timp ce
parcurge trompa uterină(72 ore).
Sarcina:
-în uter, zigotul îşi continuă segmentarea încă 3 zile, după care se
fixează în mucoasa uterină-nidaţia;
-din zigot se formează embrionul care din luna a 3 devine fât ce
creşte şi se dezvoltă până la sfârşitul lunii a noua de sarcină;
-schimburile nutritive dintre mamă şi fât se realizează prin
intermediul placentei şi al vaselor ombilicale;
Sexul copilului este determinat de tipul de spermatozoid care
fecundează ovulul.Dacă spermatozoidul are heterozomul X, copilul
va fi fată.Dacă spermatozoidul are heterozomul Z, copilul va fi băiat.
Naşterea-constă în expulzia fâtului la sfârşitul celor 9 luni de
dezvoltare intrauterină.
Contracepţia-constă în aplicarea unor metode de împiedicare a
concepţiei.
Metodele temporare de contracepţie sunt:
-contraceptivele orale;
-contraceptivele de barieră:prezervativele, diafragma, spermicidele;
-steriletul;
-injecţiile cu progesteron sau implanturile subdermice hormonale;
-metoda calendarului;
-metoda temperaturii bazale.
Metode definitive de contracepţie(sterilizarea) sunt:
-legarea trompelor uterine;
-histerectomia;
-vasectomia.
NOŢIUNI ELEMENTARE DE IGIENĂ ŞI PATOLOGIE
BOLI CAUZE SIMPTOME PREVENIRE
ANEXITAinflamaţia
trompei uterine
şi a ovarului
-infecţii cu
bacterii;
-avorturi;
-naşteri;
-lipsa de igienă.
-dureri în
abdomen;
-febră;
-secreţie
vaginală;
-pierderi de
sânge prin
vagin.
-evitarea unei
vieţi sexuale
dezordonate, a
relaţiilor
sexuale
întămplătoare
şi neprotejate;
-evitarea
expunerii la
Adenomul de frig;
prostată
-tumoră
benignă ce se
-tulburări de
micţiune;
dezvoltă pe
prostată;
-apare la 60%
dintre bărbaţii
mai în vârstă
de 50 de ani
-greutate la
urinat;
-dureri în
perineu;
-infecţii urinare;
-dereglări ale
activităţii
sexuale.
-respectarea
regulilor de
igienă intimă.
GENETICĂ ŞI ECOLOGIE UMANĂ
1.GENETICĂ
1.1GENETICĂ MOLECULARĂ
ACIZII NUCLEICI-COMPOZIŢIE CHIMICĂ
ACIZII NUCLEICI sunt de 2 tipuri:
-acidul dezoxiribonucleic ADN;
-acidul ribonucleic ARN.
ACIZII NUCLEICI sunt substanţe chimice macromoleculare formate
din unităţi simple numite nucleotide.
Nucleotida este alcătuită din 3 componente:
-o bază azotată;
-un zahăr(o pentoză);
-un radical fosforic(P).
Bazele azotate sunt substanţe organice de tip purinic şi pirimidinic.
Bazele azotate purinice sunt:
-adenina(A);
-guanina(G);
-ambele sunt prezente în ADN şi ARN.
Bazele azotate pirimidinice sunt:
-citozina(C), prezente în ADN şi ARN;
-timina(T), prezentă numai în ADN;
-uracilul (U), prezent doar în ARN.
Zahărul este un monozaharid cu 5 atomi de carbon(o pentoză),
reprezentat de:
-riboză(R), prezentă în structura ARN;
-dezoxiriboză(D),prezentă în structura ADN.
Combinarea unei baze azotate purinice sau pirimidinice cu o
pentoză formează o nucleosidă.Dacă se ataşează o grupare fosfat
la pentoza unei nucleoside, rezultă o nucleotidă, unitatea de bază a
acizilor nucleici.Prin înlăţuirea nucleotidelor se obţin
polinucleotide.
Radicalul fosfat(P)formează legături esterice cu pentozele.
Legătura se face între al cincilea atom de carbon al unei
pentoze(C5') şi al treilea atom de carbon al pentozei următoare(C3')
rezultând lanţuri(catene) polinucleotidice cu structură regulată
datorită legăturilor fosfodiesterice dintre nucleotide.
Legarea nucleotidelor între ele cu formarea lanţurilor
polinucleotidice, reprezintă structura primară a acizilor nucleici.
ACIDUL DEZOXIRIBONUCLEIC ADN
În macromolecula de ADN se deosebesc 2 tipuri de structuri:
a.structura primară monocatenară, reprezentată de secvenţa de
nucleotide dintr-o catenă;
b.structura secundară, reprezentată de structura bicatenară sub
formă de dublu helix a ADN-ului.
· Molecula de ADN este bicatenară, fiind formată din 2 catene
polinucleotidice răsucite una în jurul celeilalte în spirală,
formând un dublu helix, cu bazele azotate dispuse spre
interior;
· Cele 2 catene de ADN sunt antiparalele, o catenă are
orientare 5'-3', iar cealaltă catenă în sensul 3'-5'.Citirea
informaţiei genetice se face întotdeauna direcţia C5'-C3';
· Cele 2 catene sunt complementare, în sensul că întotdeauna
o nucleotidă care conţine o bază azotată purinică se leagă cu
o nucleotidă care conţine o bază azotată pirimidinică şi invers;
· În macromolecula de ADN există 4 tipuri de legături:
adenina=timina,timina=adenina,guanina=-citozina,citozina=-
guanina;
· Structura bicatenară a ADN se realizează cu ajutorul unor
punţi de hidrogen:
-duble între adenină şi timină;
-triple între guanină şi citozină.
Legăturile sunt de natură electrostatică, se atrag între ele.Legăturile
triple dintre guanină şi citozină conferă o stabilitate mai mare
regiunilor ADN bogate în aceste baze azotate, decât legăturile
duble între adenină şi timină.
DENATURAREA ŞI RENATURAREA ADN-ULUI
· Dacă o soluţie în care se află ADN este încălzită până la
aproximativ 100ºC legăturile de hidrogen dintre perechile de
baze azotate complementare se rup şi se separă cele 2 catene
de ADN, proces numit denaturare şi rezultatul este obţinerea
de ADN monocatenar.
· Dacă soluţia este răcită brusc, ADN-ul rămâne monocatenar şi
se numeşte ADN denaturat.Dacă soluţia se răceşte treptat,
catenele se atrag pe bază de complementaritate, se refac
punţile de hidrogen, moleculele devin bicatenare, rezultând
ADN renaturat.
Rolul acestor procese:
-obţinerea hibrizilor într-un amestec de catene de ADN de la
specii diferite;
-înrudirea filogenetică a speciilor de la care provine ADN-ul.Cu
cât speciile sunt mai înrudite, cu atât renaturarea se face mai
repede şi într-o proporţie mai mare(ex. procentul de renaturare
între monocatene ADN de la om şi monocatene ADN de la
maimuţe este de 75%, iar procentul de renaturare între
monocatene de ADN de om şi şoarece este de 25%);
-prin hibridarea moleculară ADN-ARN se pot localiza în ADN,
genele care determină sinteza diferitelor tipuri de ARN.
FUNCŢIILE ADN
ADN-ul are 2 funcţii:
-funcţia autocatalitică sau replicarea (autocopierea)ADN;
-funcţia heterocatalitică sau sinteza proteinelor.
1.FUNCŢIA AUTOCATALITICĂ SAU
REPLICAREA(AUTOCOPIEREA)ADN
· Sinteza ADN-ului se numeşte replicaţie şi se realizează
după modelul semiconservativ, deoarece fiecare moleculă
de ADN fiică-(nou formată) conţine o catenă din molecula
parentală şi o catenă nou –sintetizată.
· Pentru realizarea diviziunii celulare trebuie dublată
cantitatea de material genetic, astfel încât celulele fiice să
aibă aceeaşi cantitate de ADN, ca şi celula –mamă.
Dublarea cantităţii de ADN este realizată prin procesul de
replicare şi are loc în interfaza ciclului celular.
· Cele 2 catene de ale macromeleculei de ADN se separă
treptat pornind dintr-un punct, numit-punct de iniţiere al
replicării, şi se continuă până la punctul terminal de
replicare.
Legăturile de hidrogen dintre catene se desfac treptat sub
acţiunea unei enzime numită ADN-polimeraza, având loc o
denaturare fiziologică progresivă a macromoleculei de
ADN.Rezultă 2 monocatene de ADN, care vor avea rol de
matriţă.
· Pe măsură ce spirala se desface, începe refacerea ei.
· Nucleotidele libere din citoplasma celulei se asociază
succesiv, pe bază de complementaritate, cu nucleotidele
libere din monocatenele de ADN.Între 2 nucleotide
succesive se formează legături covalente, prin intermediul
grupului fosfat, rezultând o catenă polipeptidică nouă.Legea
nucleotidelor este catalizată de enzimele ADN-ligaze.
Catenele replică se ataşează de catenele matriţă prin
legături de hidrogen.
· Se obţin 2 molecule de ADN bicatenar, identice cu cea
iniţială, fiecare având o catenă veche, cu rol de matriţă(de
model) şi o catenă nou-sintetizată.
· Modelul semiconservativ de replicare asigură sinteza noilor
molecule de ADN cu mare fidelitate, moleculele-fiice fiind
identice cu molecula mamă.
2.FUNCŢIA HETEROCATALITICĂ sau sinteza proteinelor
Proteinele sunt macromolecule formate prin înlănţuirea într-o
anumită succesiune a celor 20 de aminoacizi.
· Macromoleculele de ADN conţin programul sintezei
proteinelor, informaţia genetică ce determină ordinea de
succesiune a aminoacizilor.
· Conform dogmei centale a geneticii:
ADN ARN Proteine
informaţia genetică se reproduce prin replicaţie şi este decodificată
într-o proteină sau enzimă prin transcripţie şi translaţie.
· Legătura dintre secvenţa nucleotidelor în ADN şi succesiunea
aminoacizilor în molecula proteică se realizează cu ajutorul
codului genetic.
Unităţile de codificare a informaţiei genetice sunt codonii.
Codonul este alcătuit dintr-o secvenţă de 3 nucleotide
alăturate din macromolecula de ADN care determină poziţia
unui aminoacid în molecula de proteină sau sfârşitul sintezei
proteice.
· Între secvenţa nucleotidelor din ADN şi secvenţa aminoacizilor
din molecula proteică este o strânsă corelaţie, fenomen numit
colinearitate.
CARACTERISTICILE CODULUI GENETIC
· Codul genetic este degenerat, fiind alcătuit din 64 de codoni şi
20 de aminoacizi, deci un aminoacid poate fi codificat de mai
mulţi codoni sinonimi.
Din cei 64 de codoni ai codului genetic, un număr de 61 codifică
cei 20 de aminoacizi, iar 3 codoni (UAA,UAG,UGA)nu codifică
aminoacizi, sunt codoni STOP.
· Codul genetic este nesuprapus, ceea ce înseamnă că 2
codoni vecini nu au nucleotide comune.
· Codul genetic este fără virgule sau alte semne de punctuaţie.
· Codul genetic este universal în toată lumea vie aceeaşi
codoni codifică acelaşi aminoacid.
ETAPELE SINTEZEI PROTEICE
Etapele sintezei proteice sunt:trascripţia şi translaţia.
· Transcripţia, prima etapă în procesul de sinteză proteică,
constă în copierea informaţiei genetice dintr-o catenă de ADN
în ARNm cu ajutorul enzimei ARN polimeraza.ARNm copiază
informaţia genetică numai a unei catene din macromolecula de
ADN.
-La procariote, se sintetizează direct ARNm care participă la
procesul sintezei proteice.
Genele la procariote au o structură continuă, conţin numai
secvenţe informaţionale.
ARNm copiază informaţia genetică a mai multor gene.
-La eucariote, este copiată, prin transcriere, într-o moleculă de
ARNm informaţia genetică a unei singure gene.La eucariote,
genele cuprind secvenţe de nucleotide informaţionale
denumite-exoni şi secvenţe non-informaţionale denumite
introni(eliminaţi în transcripţie).
Gena la eucariote este formată din mai multe bucăţi, dar
numai exonii sunt transcrişi în ARNm, iar informaţia lor este
decodificată şi transformată într-o secvenţă aminoacizi.
· Etapele transcripţiei la eucariote sunt:
-sinteza unui ARNm precursor;
-secţionarea ARNm precursor cu ajutorul unor enzime
specifice;
-eliminarea secvenţelor non-informaţionale(introni) şi legarea
secvenţelor informaţionale(exoni) între ei;
-formarea ARNm matur alcătuit exclusiv din exoni asamblaţi
cu ajutorul enzimei-ligaza.
-ARNm matur trece din nucleu în citoplasmă şi ajunge la
ribozomi prin fenomenul de difuziune.
Schema transcripţiei la eucariote
începutul genei sfârşitul genei
ADN
Extron1 Intron1 Extron2 Intron2 Extron3 Intron3 Extron4
....
· Translaţia(traducerea) mesajului genetic, în urma căreia o
secvenţă de nucleotide din ARNm este transformată într-o
secvenţă de aminoacizi în molecula proteică.
ARNm se cuplează cu riboromii din citoplasmă formând
poliribozomi.
Se realizează în 3 etape:
1.Iniţierea sintezei preoteice, etapă în care un aminoacid AA
este activat în urma reacţiei cu molecula de acid
adenozintrifosfat(ATP) care este donatoare de energie sub
acţiunea enzimelor aminoacil-sintetaze.Ca urmare,
aminoacidul se leagă de acidul adenozinmonofosfat(AMP) şi 2
grupări fosfat sunt puse în libertate.
AA+ATP AA-AMP+P-P
AA=aminoacid oarecare
ATP=acid adenozintrifosfat
AMP=acid adenozinmonotrifosfat
P-P=pirofosfat
-=legătura chimică purtătoare de energie
Aminoacidul activat se ataşează unei molecule de ARN de
transfer(ARNt) sub influenţa enzimei aminoacil –
sintetază.Aminoacizii sunt transferaţi la locul sintezei proteice
în ribozomi.
ARNm prezintă un codon START(AUG) care corespunde
aminoacidului metionina şi un codon STOP care semnifică
sfârşitul unui mesaj genetic.
AA-AMP+ARNt AA-ARNt+AMP
2.Elongarea catenei proteice constă în formarea legăturilor
peptidice între aminoacizii a 2 complexe AA1-ARNt1 şi AA2-
ARNt2.
Enzimele peptidpolimeraze catalizează formarea legăturilor
peptidice între aminoacizi.
Molecule de ARNt sunt puse în libertate şi sunt reciclate,
refolosite în procesul de sinteză proteică.
AA1-ARNt1+AA2-ARNt2 AA1-AA2+ARNt1+ARNt2
3.Terminarea sintezei proteice presupune eliberarea catenei
polipeptidice de la ultimul ARNt şi disocierea ribozomului de
ARNm.
ACIDUL RIBONUCLEIC-ARN
Acidul ribonucleic-ARN este o substanţă macromoleculară, în
general cu structură monocatenară, fiind alcătuit dintr-un
singur lanţ polinucleotidic.
Legăturile dintre nucleotide sunt fosfodiesterice.
TIPURI DE ARN-structură şi funcţii
· ARNv-viral constituie materialul genetic al ribovirusurilor:
-bacterofagi(virusuri ale bacteriilor);
-virusuri vegetale(virusul mozaicului tutunului);
-virusuri animale(virusul turbării, gripal, poliomielitei).
Poate avea structură monocatenară sau mai rar
bicatenară.ARNv este purtătorul informaţiei ereditare şi la
viroizi(care au o moleculă mică de ARN,fără înveliş proteic).
· ARNm-mesager copiază informaţia genetică a unei catene din
macromolecula de ADN şi o duce la nivelul ribozomilor unde
are loc sinteza proteinelor.Fenomenul de copiere se numeşte
trasncripţie.Sinteza de ARNm are loc în nucleu.
ARNm este monocatenar şi are lungime variabilă în funcţie de
mărimea moleculelor proteice care vor fi sintetizate;
· ARNt-de transfer, transportă aminoacizii la locul sintezei
proteice,la ribozomi.Molecula este formată din 70-90 de
nucleotide, este monocatenară, cu porţiuni bicatenare, care
formează o tijă şi trei bucle mari care îi dau aspectul unei
frunze de trifoi.Are 2 poli funcţionali:
-un pol la care se ataşează un anumit aminoacid;
-un pol care conţine o secvenţă de 3 nucleotide care
recunoaşte o anumită secvenţă de ARNm unde se ataşează
pe baza complementarităţii.
· ARNr-ribozomal, intră în alcătuirea ribozomilor şi are rol în
sinteza proteinelor.
Un ribozom este format din 2 subunităţi:o subunitate mare şi o
subunitate mică care vor recunoaşte şi vor ataşa între ele
nucleotidele de recunoaştere de la începutul moleculei de
ARNm.
Ribozomii au fost descoperiţi de savantul român George Emil
Palade, laureat al premiului Nobel pentru această descoperire.
ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC
ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC LA VIRUSURI
· Virusurile sunt entităţi genetice infecţioase, submicroscopice
cu dimensiuni cuprinse între 80-2500 Å, parazite intracelular,
lipsite de organizare celulară, enzime şi metabolism.
· Ştiinţa care se ocupă cu studiul virusurilor se numeşte
virusologie.
· Virusurile se prezintă în 3 stări:
1.Virionul(virusul infecţios matur), care reprezintă unitatea
morfologică şi funcţională a virusurilor este alcătuit din:
-înveliş proteic, numit capsidă virală;
-miez, numit genom viral reprezentat de un singur tip de acid
nucleic(ADN sau ARN).
2.Virusul vegetativ, este acidul nucleic aflat liber în
citoplasma celulei gazdă.
3.Provirusul, este acidul nucleic integrat în cromozomul unei
celule gazdă.
Clasificarea virusurilor:
În funcţie de acidul nucleic conţinut în genom,virusurile sunt
grupate în 2 categorii:
· dezoxiribovirusuri, la care materialul genetic este
reprezentat de ADN.
Moleculele de ADN pot fi:
-monocatenare(bacteriofagul phi X174);
-bicatenare(virusul herpetic, majoritatea bacteriofagilor).
· ribovirusuri, la care materialul genetic este reprezentat de
ARN.
Moleculele de ARN pot fi:
-monocatenare(virusul gripal, virusul mozaicului tutunului-
VMT, virusul imunodeficienţei umane dobândite-HIV care
produce SIDA);
-bicatenare(reovirusuri).
Virusurile pătrunse în organismul uman produc boli numite
viroze:gripa, herpesul,hepatita epidemică, poliomelita(paralizia
infantilă), turbarea, variola, varicela.
Forma virusurilor:
Virusurile pot avea forme diferite :cilindrică(virusul mozaicului
tutunului), paralelipipedică, virusul variolei, sferică(virusul gripal),
formă de cireaşă cu coadă, ca la unii bacteriofagi(virusuri ale
bacteriilor).
Multiplicarea virusurilor:
· Virusurile nu se multiplică, nu se înmulţesc, sunt
multiplicate de celula gazdă pe care o parazitează, ele
oferind informaţia ereditară pentru a fi reproduse, iar
celula gazdă asigură sustanţele, echipamentul enzimatic
şi energia necesară.
· Genomul viral pătrunde în celula gazdă, deviază
procesele de biosinteză caracteristice celulei gazdă care
va efectua sinteze noi, după modelul furnizat de virusul
vegetativ.
· Au loc:
-sinteza de acid nucleic viral şi de proteine virale;
-asamblarea noilor componente într-un nr. mare de virioni;
-lizarea celulei gazdă;
-eliberarea noilor virioni.
Replicarea materialului genetic viral
Replicaţia materialului genetic viral se bazează pe
complementaritatea bazelor azotate, dar cu unele particularităţi:
-la dezoxiribovirusuri catena de ADN serveşte ca matriţă pt. sinteza
alteia;
-la ribovirusuri catena de ARN serveşte ca matriţă pt. sinteza alteia
complementare, care la rândul ei, devine matriţă pt. sinteza ARNului
iniţial;
-la HIV molecula de Arn serveşte ca matriţă pt. sinteza unei catene
de ADN sub acţiunea enzimei reverstranscriptază, afltă în
echipamentul virusului.
ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC LA PROCARIOTE
· Procariotele sunt reprezentate de bacterii şi alge abastreverzi(
cianobacterii), care sunt organisme unicelulare sau
coloniale lipsite de nucleu tipic, de mitocondrii şi aparat
Golgi.
· Materialul genetic este reprezentat de nucleoid, dispus în
citoplasmă.
· Materialul genetic la procariote este reprezentat de un
cromozom format dintr-o singură moleculă circulară de
ADN.
· Celula bacteriană prezintă la exterior un perete celular şi
o membrană celulară, ce delimitează la interior
citoplasma.În centrul celulei este situat nucleoidul.
· La bacterii materialul genetic este reprezentat de o
moleculă de ADN, dispusă în citoplasmă şi care
formează cromozomul unic bacterian, care este fixat de
membrana celulară prin mezozom.
· Cromozomul bacterian are formă circulară, fiind
reprezentat de o moleculă de ADN bicatenar, cu 40-50 de
bucle şi superrăsuciri care îşi păstrează structura cu
ajutorul unor molecule de ARN.Cromozomul bacterian
conţine cca 2000-3000 de gene care trasnmit înlănţuit.Ca
urmare toate genele de la bacteria mamă se transmit în
bloc la bacteriile fiice.
Cromozomul are o lungime de 1000 de ori mai mare decât
diametrul celulei.Bacteriile mai conţin şi ADN
extracromozomial, reprezentat de plasmide.
· Plasmidele-caracteristici:
-sunt molecule circulare de ADN bicatenar care
reprezintă 1% din cromozomul bacterian principal;
-se replică independent de ADN-ul cromozomial, utilizând
ca şi virusurile substanţele şi energia celulei gazdă;
-reprezintă un minicromozom, deoarece conţin un nr.
redus de 6-8 gene.
Exemple de plasmide:
-factorul F(factorul de sex) conţine gene care pot fi
transferate unei alte celule bacteriene, având rol în
recombinarea genetică;
-factorul R(factorul de rezistenţă la antibiotice), care
deţin genele de rezistenţă la antibiotice-markeri genetici
importanţi şi uşor de depistat prin antibiograme.
Importanţa plasmidelor:
-rol în recombinarea genetică, determinând creşterea
variabilităţii genetice în cadrul speciei;
-populaţia bacteriană are o mare heterogenitate, ceea ce
reprezintă un avantaj selectiv pt. adaptarea la mediu a
bacteriilor;
-deţin genele de rezistenţă la antibiotice;
-vectori în ingineria genetică cu ajutorul cărora pot fi
introduse în celula bacteriană gene de la eucariote;
-rol în tehnologia ADN-ului recombinat;
-realizarea proceselor de sinteză proteică în celula
bacteriană, prin existenţa acizilor nucleici ADN şi ARN.
ORGANIZAREA MATERIALULUI GENETIC LA
EUCARIOTE
Eucariotele sunt organisme unicelulare sau pluricelulare, cu nucleu
prevăzut cu membrană nucleară şi care conţin mitocondrii şi aparat
Golgi.
Materialul genetic la eucariote este reprezentat de:
1.Materilul genetic extranuclear, localizat în
cloroplaste(ADNcp) şi mitocondrii(ADNmit).Materialul
genetic extranuclear este reprezentat de o moleculă de
ADN, de formă circulară.
ADN-UL extranuclear are unele particularităţi:
-se replică după modelul semiconservativ, dar nu în
perioada de sinteză S a ciclului celular, ci independent de
ADN nuclear;
-greutatea moleculară şi raportul A+T/G+C sunt diferite
de ADN nuclear;
-viteza cu care se realizează denaturarea-renaturarea
este diferită;
-nu se obţin hibrizi moleculari între ADN nuclear şi ADN
extranuclear.
2.Materialul genetic nuclear, situat în nucleu şi
reprezentat de acizi nucleici, care formează cromatina
nucleului.
CROMOZOMUL la eucariote conţine:
-13-15% ADN;
-12-13%ARN cromozomial;
-68-72% proteine histonice şi nonhistonice;
-mici cantităţi de lipide;
-ioni de CA,de Mg.
Proteinele histonice intră în structura nucleosomului, iar proteinele
nonhistonice sunt activatori ai genelor.
Componenta de bază a cromozomului eucariot este ADN-ul, care
poate fi împărţit în 2 categorii:
· secvenţe unice de nucleotide, cu rol informaţional, în
care sunt incluse genele şi care se numesc exoni;
· secvenţa repetitive, în care anumite secvenţa de
nucleotide se repetă de un nr. variabil de ori şi care
formează intronii cu rol în reglajul genetic.
ADN-ul repetitiv este non-informaţional.
La eucariote secvenţele de nucleotide repetitive sunt intercalate cu
secvenţe unice non-repetitive.
Cromatina eucariotelor:
-reprezintă forma interfazică a cromozomilor;
-este un lanţ flexibil, alcătuit din unităţi care se repetă denumite
nucleosomi;
-prezintă 2 stări funcţionale alternative şi reversibile eurocromatina
şi heterocromatina.
· Eurocromatina este forma activă genetic în transcrierea
cromatinei interfazice mai puţin condensată, care conţine cea
mai mare parte din proteinele nonhistonice care condiţionează
funcţionarea materialului genetic în replicare sau transcriere.
· Heterocromatina este forma inactivă genetic, care nu poate fi
transcrisă în proteine, având funcţii reglatoare în procesul de
sinteză proteică.
Modelul nucleosomal
-Cromatina eucariotelor are aspect de „şirag de perle” în care
fiecare „perlă” reprezintă nucleosomul.
-Nucleosomul este elementul structural al fibrei de cromatină.
-Un nucleosom este format dintr-un octamer histonic care conţine
câte 2 molecule de: histonăH2A, histona H2B, H3 şi H4.
-Octamerul histonic formează un cilindru turtit, înconjurat la
exterior de un segment de ADN, format din circa 140 de perechi
de nucleotide dispuse sub forma a 2 inele la vârful şi la baza
octamerului.
-Legătura dintre 2 nucleosomi se realizează cu ajutorul unei
secvenţe de ADN formată din câteva 10 de nucleotide care se
găsesc unite prin intermediul unei proteine histonice H1.
-ADN-ul împreună cu histonele formează complexul nucleohistonic,
care alcătuieşte fibra de cromatină.
Cromozomii sunt structuri cromatice, rezultaţi din organizarea
cromatinei.
-Cromozomul interfazic la procariote şi eucariote este alcătuit
dintr-o singură macromoleculă de ADN, dublu catenară.La
procariote, cromozomul interfazic este reprezentat de ADN
circular, iar la eucariote de ADN liniar.
-Fibra de cromatină la eucariote are un grad mai mare de
stabilitate la acţiunea factorilor mutageni, având o structură
chimică mai complexă, precum şi niveluri de condensare şi
împachetare superioare materialului genetic de la procariote.
Cromozomul metafizic este format din 2 molecule de ADN,
numite cromatide.Fiecare catenă din structura unei molecule de
ADN se numeşte cromonemă.Cromatidele sunt unite într-un
punct numit centromer(constricţie primară), dispus în diferite
poziţii şi care delimitează câte 2 braţe egale sau inegale, pt.
fiecare cromatidă.Unii cromozomi metafizici prezintă o constricţie
secundară ce delimitează sateliţi.Capetele cromozomilor se
numesc telomere.
Cromozomii metafazici sunt mai condensaţi, se recunosc după
forma şi mărimea lor.
Tipuri de cromozomi, în funcţie de poziţia centromerului:
· cromozomi metacentric i-centromerul este plasat median;
-au 2 braţe egale.
· cromozomi submetacentrici-centromerul este plasat
submedian;
-are 2 braţe inegale.
· cromozomi acrocentrici-centromerul este plasat aproape de
unul dintre capete;
-prezintă constricţie secundară care delimitează satelitul.
· cromozomi telocentrici-centromerul este plasat la capătul
cromozomului;
-are un singur braţ;
-lipsesc la om.
Organizarea materialului genetic la eucariote prezintă un nivel de
organizare superior, comparativ cu cel de la procariote.
1.2.GENETICA UMANĂ
GENOMUL UMAN
COMPLEMENTUL CROMOZOMIAL UMAN
Complementul cromozomial uman normal este alcătuit din 46 de
cromozomi, respectiv 23 de perechi:22 perechi de autozomi şi o
pereche de heterozomi(cromozomi ai sexului), notaţi cu XX la femei
şi XY la bărbat.
În celulele somatice-celule diploide(2n)-se găsesc 2 seturi de
cromozomi.
În celulele gametice-celule haploide(n)-se găseşte un set de
cromozomi.
Cromozomii metafizici sunt clasificaţi după mărime, după poziţia
centromerului(constricţia primară) şi după prezenţa sateliţilor.
Tipuri de cromozomi, în funcţie de poziţia centromerului:
· cromozomi metacentrici-centromerul este plasat median;
-au 2 braţe egale;
-cromozomi submetacentrici-centromerul este plasat
submedian;
-au 2 braţe inegale;
· cromozomi acrocentrici-centromerul este plasat aproape de
unul dintre capete;
-prezintă constricţie secundară care delimitează satelitul.
· cromozomi telocentrici-centromerul este plasat la capătul
cromozomului;
-au un singur braţ;
-lipsesc la om.
Cariotipul reprezintă ordonarea pe perechi şi grupe a cromozomilor
unei celule diploide în funcţie de dimensiuni, formă şi plasarea
centromerului.
Cariotipul uman normal cuprinde 7 grupe notate cu litere
:A,B,C,D,E,F,G.
Grupa A: cuprinde cromozomii din perechile 1-3;
-sunt cromozomii cei mai mari;
-sunt cromozomi metacentrici.
Grupa B:
-cuprinde cromozomii din perechile 4-5;
-sunt cromozomi mari;
- sunt cromozomi submetacentrici.
Grupa C:-cuprinde cromozomii din perechile 6-12;
-sunt cromozomi mijlocii;
-sunt cromozomi submetacentrici.
Grupa D:cuprinde cromozomii din perechile 13-15;
-sunt cromozomi medii;
-sunt cromozomi acrocentrici;
-prezintă sateliţi.
Grupa E:curprinde cromozomii din perechile 16-18;
-sunt cromozomi scurţi;
-sunt cromozomi metacentrici şi submetacentrici.
Grupa F:cuprinde cromozomii din perechile 19-20;
-sunt cromozomi scurţi;
-sunt cromozomi metacentrici.
Grupa G:curprinde cromozomii din perechile 21-22;
-sunt cromozomi foarte scurţi;
-sunt cromozomi acrocentrici.
Cromozomul X este încadrat în grupa C.
Cromozomul Y este foarte scurt, acrocentric, seamănă cu
cromozomul 22 şi este încadrat în grupa G.
Studiul cariotipului este important deoarece furnizează informaţii cu
privire la unele maladii generate de anomalii cromozomiale.
MUTAGENEZA ŞI TERATOGENEZA-ANOMALII
CROMOZOMIALE ASOCIATE CANCERULUI UMAN
FENOTIPUL CANCERULUI
Cancerul este o boală genetică produsă de perturbarea diviziunii
celulare şi are drept consecinţă creşterea şi dezvoltarea
necontrolată şi invazivă a celulelor normale, dând naştere la tumori.
Cancerul este transmis clonal: el porneşte de la o singură celulă
anormală care proliferează, iat toate celulele descendente ale
acesteia sunt anormale.Rezultatul acestor modificări este formarea
de tumori.
Tipuri de tumori:
-tumori benigne(necanceroase) care rămân localizate în zona în
care se formează;
-tumori maligne(canceroase) care invadează ţesuturile
înconjurătoare.
Celulele canceroase se multiplică mai rapid decât celulele normale
ale organismului.Prin sistemul sangvin sau limfatic ele se pot
răspândi în orice altă parte a organismului şi generează noi tumori
prin procesul numit metastază.
Carcinogeneza=procesul prin care este indus cancerul.
Procesul de carcinogeneză se desfăşoară în mai multe etape:
-iniţierea –apariţia de mutaţii în celulele somatice;
-dezvoltarea şi progresia-proliferarea celulelor mutante.
Tipuri de cancer:
-carcinom-cancer care se formează în epitelii;
-sarcom-cancer care se formează în ţesutul mezenchinal;
-limfom-cancer care se formează în ţesutul limfoid;
-mielom-cancer care se formează în măduva osoasă şi celulele
plasmei;
-leucemie-cancerul globulelor albe.
AGENŢII CARCINOGENI
Agenţii carcinogeni şi principalele organe pe care le afectează:
Agentul carcinogen Localizarea cancerului
Pesticide bogate în arsenic Plămâni, ficat, piele
Uleiuri minerale Piele
Benzenul Globulele albe,măduva spinării
Fumul de ţigară Sistem
respirator,digestiv,excretor
Azbest Plămâni
Crom Plămâni
Oxid de fier Plămâni
Nichel Plămâni
Petrol Plămâni
Radiaţii ionizante Oase,măduva spinării,plămâni
Radiaţii ultraviolete Piele
DOMENII DE APLICABILITATE ŞI CONSIDERAŢII BIOETICE ÎN
GENETICA UMANĂ
Bioetica –constituie etica privind aplicarea de cercetări biologice
fundamentale, medicale şi agronomice la fiinţele vii.
Eredopatologia umană-consemnează maladiile ereditare care
afectează caracteristicile morfologice, fiziologice, biochimice şi de
comportament ale omului.
SFATURILE GENETICE
Sfatul genetic constă în evaluarea riscului unei persoane de a
manifesta o maladie genetică sau posibilitatea unui cuplu de a avea
un copil malformat.
Sfaturile genetice sunt indicate în următoarele situaţii:
1.unul sau ambii părinţi sunt afectaţi de o maladie ereditară;
2.persoane sănătoase care au în familie rude cu boli ereditare;
3.părinţi care au un copil afectat ereditar şi vor să cunoască riscul
de a avea alţi copii afectaţi;
4.cuplul prezintă un caz de consangvinizare;
5.au avut avorturi spontane repetate.
DIAGNOSTICUL PRENATAL
Diagnosticul prenatal urmăreşte detectarea unor maladii, din
primele luni de sarcină.
Tehnicile şi metodele de diagnostic prenatal sunt:
-arborele genealogic;
-ecografia;
-amniocenteza;
-analiza Doppler;
-analiza sângelui fetal;
-analiza sângelui matern.
ARBORELE GENEALOGIC-PEDIGREUL-reprezintă într-o
diagramă istoricul unei boli într-o familie;
-se urmăresc relaţiile care se stabilesc între membrii familiei şi
modul de transmitere a bolii;
-se poate aprecia riscul genetic de apariţie a bolii la descendenţi.
ECOGRAFIA-se poate efectua pe tot parcursul vieţii intrauterine;
-permite identificarea a numeroase anomalii structurale fetale.
AMNIOCENTEZA-se efectuează în săptămânile 15-17 de viaţă
intrauterină;
-constă în analiza de lichid amniotic de la femeile însărcinate;
-lichidul amniotic rezultat este utilizat pt.stabilirea cariotipului şi a
sexului fâtului, identificarea unor maladii cromozomiale şi genetice
ale acestuia;
-în funcţie de gravitatea maladiilor depistate se poate lua decizia de
a întrerupe sau de a continua sarcina.
ANALIZA DOPPLER-este utilizată pt. evaluarea vitezei sângelui în
circulţia fetală ombilicală şi placentară.
FERTILIZARE IN VITRO
Fertilizarea in vitro –constă în unirea a 2 gameţi, în timpul
reproducerii sexuate, în afara corpului uman;
-rezultatul unirii gameţilor este zigotul care intră în diviziunea
mitotică, formându-se embrionul;
-embrionul rezultat va fi introdus în uter prin implantare.
Fertilizare in vitro este utilizată:
-la cuplurile care nu pot concepe un copil după un an de încercare;
-în cazuri de infertilitate masculină;
-în situaţii în care cantitatea şi calitatea ovulelor este slabă;
-în cazul femeilor care au trompele uterine înfundate sau legate;
-în cazul bărbaţilor care au suferit o operaţie de vasectomie.
Tehnica fertilizării in vitro şi a trasnplantului de embrioni este utilă
pentru tratamentul sterilităţii şi pentru cercetare(se urmăreşte o mai
bună înţelegere a apariţiei şi a transmiterii defectelor genetice, în
vederea evitării sau tratării lor).
CLONAREA TERAPEUTICĂ
Clonarea terapeutică-clonează embrionii până în stadiul în care se
poate obţine o cultură de celule „stem”.
Celulele „stem” sunt celule nediferenţiate, capabile să formeze orice
tip de ţesut, necesare pt. refacerea ţesuturilor distruse.
Clonarea terapeutică dă posibilitatea:
-vindecării unor boli grave:Alzheimer,Parkinson, sindrom Down,
diabet;
-găsirii de noi surse de organe sau ţesuturi pt. transplant.
TERAPIA GENICĂ
Terapia genică-este o metodă de tratare a maladiilor ereditare;
-constă în transferul de gene în celulele umane, în scopul înlocuirii
genelor mutante cu genele normale;
-se înlocuiesc genele mutante în câteva celule modificate genetic
astfel încât ele să conţină gena normală;
-gena normală este introdusă în celulele ţintă cu ajutorul unui
vector-virus modificat;
-celulele transformate se pot introduce în corpul aceluiaşi bolnav.
-vizează în prezent modificarea celulelor somatice.
Terapia genică se poate acorda:
-când este vorba de o tulburare gravă, pt. care nu există tratament
eficient;
-când rezultatele cercetărilor experimentale demonstrează că gena
va funcţiona;
-când beneficiile scontate depăşesc riscurile inerente,
-când bolnavul şi-a dat consimţământul;
-când bolnavul este ocrotit de agresivitatea mass-mediei.
2.ECOLOGIE UMANĂ
CARACTERISTICILE ECOSISTEMELOR ANTROPIZATE ŞI
MODALITĂŢILE DE INVESTIGARE
Ecologia umană studiază relaţiile dintre populaţiile umane şi
mediul lor abiotic, biotic şi social.
Ecosistemul este unitatea de bază, structurală şi funcţională a
biosferei şi cuprinde:
· Biotopul, componenta nevie, reprezentată de totalitatea
factorilor abiotici(fără viaţă);
· Biocenoza, componenta vie, reprezentată de totalitatea
populaţiilor ce ocupă acelaşi habitat.
După originea lor ecosistemele pot fi:
-naturale-apărute spontan pe calea evoluţiei naturale a
factorilor ecologici;
-antropizate-apărute pe cale artificială, sub influenţa omului.
Ecosistemele antropizate pot fi:
-ecosisteme acvatice antropizate(lacuri de baraj şi de
acumulare, iazuri şi heleşteie piscicole);
-ecosisteme terestre antropizante sunt reprezentate de
agroecosisteme reprezentate prin: culturi agricole, complexe
zootehnice de creştere intensivă a animalelor şi ecosistemul
aşezărilor umane.
➢ Ecosisteme acvatice antropizate
1.Lacuri de baraj şi lacuri de acumulare
Lacurile de baraj (lacul Bicaz), în care reţinerea apei durează ore
sau zile şi lacurile de acumulare (Bicaz,Vidraru, Vidra), în care apa
staţionează luni sau ani.
Particularităţile biotopurilor
În funcţie de adâncime lacurilor se distinge spre suprafaţă o zonă
euritermă, cu oscilaţii anuale de la 0ºC la 24ºC, urmează o zonă a
saltului termic, situată între 35-40m şi o zonă stenotermă,
corespunzătoare adâncimilor sub 40m, unde temperatura apei este
de 4-10ºC.Cantitatea de oxigen din apă depinde de temperatură şi
de respiraţia organismelor acvatice.
Lacurile de acumulare au o presiune hidrostatică mare.
Particularităţile biocenozelor
Biotopul pelagic este populat de :neuston, plancton, necton.
-Neustonul este pelicula de apă aflată la zona de contact dintre
mediul aerian şi cel acvatic.Aici întâlnim bacterii, alge, protozoare.
-Planctonul este format din fitoplancton, populat de alge
albastre,verzi, diatomee şi zoolancton, populat de diferite specii de
rotiferi, copepode.
-Nectonul este reprezentat de populaţiile piscicole,în care
predomină crapul, somnul, boişteanul, obletele, scobarul.
2.Iazuri şi heleşteie piscicole
-Iazul este un ecosistem artificial, amenajat în scopul obţinerii unor
producţii apreciate de peşte, dar şi pentru morărit, agrement.
-Heleşteiele sunt bazine cu apă special amenajate pe locuri plane,
destinate pisciculturii sistematice.Se alimentează cu apă
gravitaţional sau prin pomparea dintr-o apă curgătoare.
Particularităţile biotopurilor
Factorii care caracterizează biotopul acestor ecosisteme sunt:apa şi
sedimentul de pe fundul bazinelor.
În iazuri, condiţiile fizico-chimice ale apei depind de natura solului şi
de nivelul precipitaţiilor.Topirea zăpezii şi ploaia diluează apa,
primăvara şi în verile ploioase,iar seceta determină evaporarea apei
şi concentrarea în substanţe nutritive.Iarna iazurile îngheaţă până la
fund, datorită adâncimii mici.
Oxigenarea apei constituie o caracteristică de bază în determinarea
calităţii iazurilor.Cantitatea de oxigen este rezultatul a 2 procese
opuse:respiraţia organismelor vii –proces consumator de oxigen şi
fotosinteza-proces furnizor de oxigen.
Particularităţile biocenozelor
Biocenoza din masa apei se numeşte pelagos, iar cea de pe fundul
lacului alcătuieşte bentosul.
În masa apei(pelagos) din iazuri şi heleşteie există 2
biocenoze:neustonul şi planctonul, plus o asociaţie de animale ce
formează nectonul.
Neustonul este biocenoza peliculei de la suprafaţa apei, populată
de bacterii, alge, protozoare.
Planctonul cuprinde bacterii cu rol în descompunerea materiei
moarte, flagelate, alge albastre-verzi, diatomee etc.
Nectonul este reprezentat de peşti, amfibieni, unele reptile şi păsări.
Iazurile şi heleşteiele pot fi de tip ciprinicol, populate de crap, caras,
caracudă, lin, babuşcă, biban, ştiucă, iar cele de tip salmonicol cu
specii de păstrăv.
➢ Ecosistemele terestre antropizate
Agroecosistemele
Agroecosistemele sau ecosistemele agricole s-au format ca urmare
a intervenţiei omului asupra ecosistemelor naturale.Din punct de
vedere trofic, biocenozele agroecosistemelor prezintă următoarele
componente:
-producători primari, reprezentaţi de plantele de cultură;
-consumatori primari(de ord. I), reprezentaţi de ierbivore sau
animale fitofage;
-consumatori secundari(de ord.II), reprezentaţi de animalele
carnivore, lanţurile trofice au puţine verigi.
Ele cuprind:
1.Ecosistemul culturilor ierboase anuale şi bianuale
Acest ecosistem cuprinde culturile de cereale, plante leguminoase
oleaginoase, textile, medicinale, aromatice şi de nutreţ.
Particularităţile biotopurilor
Aceste ecosisteme se caract. printr-o uniformizare spaţială
accentuată.Diferenţele microclimatice între agroecosisteme nu sunt
mari, ele se află sub influenţa climatului local sau regional, care au
un pronunţat grad de uniformizare, dar variabil în funcţie de
anotimpuri.
La uniformizarea microclimatului participă irigaţiile, în caz de
secetă, sau desecările, în cazul excesului de umiditate.
Particularităţile biocenozelor
Principalele componente sunt plantele de cultură.Dintre acestea
cele mai importante sunt:grâul, orezul, ovăzul, porumbul, cartoful,
ceapa, tomatele, floarea soarelui, etc.Plantele de cultură sunt
uniform repartizate.Ele constituie stratul dominant, protejat de om,
care înlătură buruienile.
2.Ecosistemul plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi
Cuprinde plantaţiile de pomi fructiferi, arbuşti fructiferi şi plantaţiile
de viţă de vie.
Particularităţile biotopurilor
În cadrul acestui ecosistem distingem o multitudine de biotopuri,
fiecare cu particularităţile lui.Varietatea este determinată de
variaţiile de expunere, înclinaţie şi de tipul de sol, dar şi de climă.
Particularităţile biocenozelor
În culturile intensive şi supraintensive, stratul ierbos este înlocuit
prin culturi de ovâz, batat, iar stratul ierbos spontan este înlăturat
prin ierbicidare sau prăşiri repetate.
Consumatorii sunt reprezentaţi de insecte şi larvele lor, acarieni şi
păsări insectivore.Lanţurile trofice pot fi:
-de tip fitofag se realizează prin consumul de muguri, frunze, fructe,
seminţe, scoarţa şi lemnul tulpinilor şi rădăcinilor.Consumatorii de
ord.II, sunt insectele carnivore, dar mai ales păsările, iar acestea
sunt vânate de păsările răpitoare, care sunt consumatori de ord.III.
-saprofite, care realizează consumul biomasei vegetale moarte, de
către flora şi fauna saprobiontă de la suprafaţa solului, obţinându-se
mineralizarea.
-de hiperparazitism, în care larvele fitofage ale insectelor sunt
parazitate de alte larve de insecte, iar acestea sunt parazitate de
virusuri.
3.Ecosistemul culturilor protejate
Aceste culturi urmăresc creşterea perioadei de vegetaţie a unor
plante legumicole şi floricole.Culturile protejate se realizează în
răsadniţe, sere şi solarii.
Particularităţile biotopurilor
Biotopurile sunt create şi controlate de om.Pt. realizarea
microclimatului şi nutriţiei minerale, de care planta are nevoie, se
fol. multă energie.Se aplică la timp lucrări de îngrijire şi de
combatere a dăunătorilor.Se asigură astfel o anumită intensitate şi
cantitate de lumină, o anumită umiditate în sol şi atmosferă, o
fertilizare corespunzătoare, o dozare a dioxidului de carbon.Se
aplică la timp lucrări de îngrijire a bolilor şi dăunătorilor.
Particularităţile biocenozelor
Se cultivă o singură specie sau un singur soi de plantă.Se
urmăreşte un control strict al bolilor şi dăunătorilor.În condiţiile de
seră proliferează micozele(boli produse de ciuperci),
bacteriozele(boli produse de bacterii), dar şi virozele(boli produse
de virusuri), iar dintre animale afidele, musculiţa albă,musculiţa de
seră.
Consumatorii secundari sunt puţini sau lipsesc.
Lanţurile trofice de prădătorism sau de hiperparazitism sunt foarte
puţine sau lipsesc.
4.Ecosistemul complexelor zootehnice de creştere intensivă a
animalelor.
Acest tip de agroecosistem cuprinde crescătoriile de animale.
Particularităţile biotopurilor
Fiecare ecosistem agrozootehnic are un anumit microclimat generat
de temperatură, umiditate şi luminozitate.
Particularităţile biocenozelor
Biocenozele complexelor zootehnice concentrează animale
domestice(păsări, porcine, ovine, bovine), ce aparţin unei singure
specii şi de multe ori unei singure rase, cu productivitate
ridicată.Indivizii sunt adăpostiţi în boxe, pe categorii de vârstă şi
sexe.Animalele domestice sunt însoţite în adăposturi şi de alte
specii de consumatori care sunt concurenţi pt. hrană(ex.şobolani,
şoareci).Tot aici întâlnim ectoparaziţi(paraziţi externi), dar şi
endoparaziţi(paraziţi interni).Hrana animalelor provine din culturile
furajelor.
Ecosistemele aşezăriloe umane
Sunt de 2 feluri: de tip rural şi de tip urban.
➢ Ecosistemele de tip rural sunt: cătunele, satele şi
comunele şi se caracterizează prin:
-contact strâns cu mediul natural;
-folosesc în mică măsură energia neconvenţională şi
hidroenergia;
-aprovizionarea cu apă provine din fântâni sau izvoare
naturale;
-hrana provine din ecosistemele naturale şi
agroecosisteme.
➢ Ecosistemele de tip urban sunt oraşele şi se
caracterizează prin:
-contact redus cu mediul natural;
-folosesc energia produsă în centralele electrice, de
termoficare, nucleare;
-apa provine din sisteme hidrografice special amenajate;
-hrana provine din agroecosisteme şi din industria
alimentară;
-au producţie industrială;
-sunt dotate cu staţii de depozitare de rezidurilor şi
deşeurilor, de epurare a apei uzate;
-omul determină optimizarea condiţiilor de mediu.
IMPACTUL ANTROPIC ASUPRA ECOSISTEMELOR
NATURALE
I.DETERIORAREA ECOSISTEMELOR NATURALE
· Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune
Eroziunea reprezintă degradarea solului sau a rocilor ca
urmare a acţiunii ploilor, vântului, omului.Acest fenomen se
datorează:
-poluării cu pesticide şi îngrăşăminte chimice;
-ploilor acide;
-tăierilor masive de păduri;
-lucrărilor necorespunzătoare ale solului, care degradează
textura acestuia.
Măsuri de prevenire a eroziunii solului:
-cultivarea în terase limitate de şanţuri care reţin apa;
-aratul în brazde;
-acoperirea în permanenţă a solului cu vegetaţie.
· Deteriorarea ecosistemelor prin construcţii de canale şi
baraje
Aceste construcţii duc la inundarea unor terenuri aluvionare
şi schimbarea cantitativă şi calitativă a florei şi faunei locale.
În marile baraje are loc o pierdere intensă de apă prin
evaporare sau reţinere a sedimentelor şi aluviunilor în
amonte de baraj.Datorită acestor sedimente producţia
piscicolă a scăzut foarte mult.
· Deteriorarea ecosistemelor prin introducerea de specii
noi
Speciile noi introduse de om în ecosisteme se numesc specii
exogene.
-Introducerea plantei Lantana camara, originară din America
tropicală în Noua Caledonie, pentru formarea de bariere în
calea vitelor, s-a soldat cu invadarea păşunilor de către
această buruiană şi scăderea producţiei furajere.
Introducerea castorilor din Canada în pădurile din America de
Sud, a condus la apariţia inundaţiilor, ca urmare a digurilor
construite de aceştia.
Şi în România au fost introduse accidental unele specii
precum: planta Elodea canadensis(ciuma apelor), originară din
America şi stabilită în majoritatea apelor dulci şi bălţilor
dunărene; bibanul soare(Lepomis gibbosus), din America de
Nord apare în apele dulci, iar gasteropodul Rapana
Thomasiana, din apele Japoniei, apare şi în Marea Neagră.
II DETERIORAREA ECOSISTEMELOR PRIN
SUPRAEXPLOATAREA RESURSELOR BIOLOGICE
➢ Defrişarea pădurilor
Pădurile este factorul determinant în menţinerea
echilibrului ecologic, climatic şi hidric.
Defrişările au contribuit la:
-degradarea solurilor;
-creşterea aridităţii climatului;
-intensificarea vitezei vânturilor;
-apariţia inundaţiilor.
➢ Suprapăşunatul
Distrugerea covorului vegetal dintr-un ecosistem apare
ca urmare a păşunării intensive de către animalele
ierbivore.În populaţiile animalelor sălbatice apare
autoreglarea, adică se intensifică activitatea
prădătorilor, creşte frecvenţa bolilor şi a paraziţilor.
➢ Supraexploatarea faunei terestre
Omul a contribuit direct la reducerea efectivelor, sau chiar la
dispariţia unor specii prin vânătoare, pescuit, combaterea bolilor şi
dăunătorilor, dar şi indirect producând dezechilibre ecologice.
În America de Nord s-a redus foarte mult efectivele bizonului,
antilopei americane(Antilocapra americana), ursului grizzly(Ursus
horribillis) din Mexic.
În Asia, speciile de asin persan(Equus hemionus onager), rinocer
asiatic(Rhinoceros sandaicus), ursul de bambus(Ailuropoda
melanoleuca), şi-au redus nr. până la 200 de exemplare fiecare.
În Africa, au dispărut antilopa africană(Alcelephus baselaphus),
rinocerul alb(Ceraotherium simum), cerbul de Barbaria(Cervus
elaphus barbatus), zebra quagga(Equus quagga), iar turmele de
elefanţi,bivoli, lei,girafe, zebre, s-au redus foarte mult.
În Europa, au dispărut bourul(Bos primigenius), zimbrul(Bos priscus
bonasus) şi a caprei alpine(Capra ibex).
În România, au dispărut: bourul(Bos primigenius), zimbrul(Bos
priscus bonasus), tarpanul(Equus cabalus gmelini), antilopa de
stepă(Saiga tatarica), capra de munte(Capra ibex), marmota
alpină(Arctomys marmota).
Sunt pe cale de dispariţie: râsul(Lynx lynx), capra
neagră(Rupicapra rupicapra).
Dintre păsări sunt ameninţate să dispără: zăganul(Gypaetus
barbatus), vulturul pleşuv sur(Gyps fulvus), vulturul pleşuv
negru(Aegypis manochus), dropia(Otis tarda), cocoşul de
mesteacăn(Lyrurus tetrix).
➢ Supraexploatarea resurselor oceanice
Pescuitul excesiv al mamiferelor marine, a condus la dispariţia unor
specii de pinipede şi colonii de otarii.
Ameninţaţe cu dispariţia sunt speciile:balena albastră şi balena
borealis.
Supraexploatarea fondului piscicol a condus la :-scăderea
cantitativă a peştelui;
-scăderea taliei peştilor capturaţi;
-reducerea efectivă a speciilor de interes piscicol.
Ca urmare a suprapescuitului, numeroase specii de peşti şi-au
diminuat substanţial numărul de indivizi:heringul(Clupea harengus),
batogul(Gadus morthus),merlanul(Merlucius merlucius), scrumbia
albastră(Scomber scomber).
Tot pe cale de dispariţie sunt şi broaştele ţestoase de mare, căutate
pentru carne, ouă şi carapace.
➢ Urbanizarea şi industrializarea
Ca urmare a creşterii exagerate a populaţiei urbane, a avut loc şi
dezvoltarea industriilor şi transporturilor în mod excesiv.
Ca urmare a acestui fapt s-au format noxele oraşului reprezentate
de smog, particule de praf, de fum, compuşi chimici, dioxid de
carbon, ce creează un mediu neprielnic pentru sănătatea
oamenilor, conducând la scăderea imunităţii, boli ale sistemelor
nervos, respirator, endocrin.
III. DETERIORAREA MEDIULUI PRIN POLUARE
Poluarea este o modificare a factorilor de mediu, prin introducerea
poluanţilor (deşeuri rezultate din activitatea umană).
După natura poluanţilor, poluarea poate fi:
· fizică
· chimică
· biologică
➢ Poluarea fizică poate să fie:termică, radioactivă,
sonoră.
a.Poluarea termică sau calorică
Diferite gaze şi în primul rând dioxidul de carbon, conduc la
încălzirea globală prin apariţia efectului de seră pe care îl provoacă.
Creşterea concentraţiei dioxidului de carbon şi a altor gaze cu efect
de seră(oxizi de azot, clorofluorocarboni) se face prin activităţi
industriale şi agricole şi prin extinderea aşezărilor umane şi a
reţetelor de comunicaţie.
Încălzirea globală are următoarele efecte:
-topirea gheţarilor;
-creşterea nivelului mărilor şi ocenelor;
-inundarea ţărmurilor şi a localităţilor;
-schimbarea globală a climei.
b.Poluarea radioactivă
Se realizează cu radionuclizi şi radiaţii.
Sursele de contaminare radioactivă sunt:
-depunerile radioactive, care au ajuns în apă odată cu
ploaia;
-apele de la uzinele atomice;
-deşeurile atomice care sunt introduse în recipiente
sigilate şi incluse în blocuri de beton, ce sunt depuse pe
fundul oceanelor;
-deficienţe la centralele nucleare(ex.accidentul de la
Cernobâl).
c.Poluarea sonoră
Este determinată de zgomote puternice(suntele devine nocive la 80
decibeli)sau de emisii de sunete cu vibraţii neperiodice.
Sursele de poluare sonoră sunt:transporturi terestre şi aeriene,
şantierele de construcţii.
Consecinţele negative ale poluării sonore sunt:dereglarea auzului,
contracţiile arterelor, accelerarea pulsului, stressul.
➢ Poluarea chimică
Substanţele toxice(noxele) eliminate în mediu prin
activităţile umane, ca de ex. DDT,pesticidele, unele metale
grele se acumulează de-a lungul lanţurilor trofice în
concentraţii din ce în ce mai mari, fenomen numit
amplificare biologică.
Gazele poluante:
-oxidul de carbon, care în concentraţii mari inhibă
procesele respiratorii la plante, animale şi om;
-dioxidul de sulf determinăarsuri(necroza frunzelor), iar
în combinaţie cu apa din precipitaţii formează acidul
sulfuric, producând ploile acide;
-oxizii de azot contribuie la formarea smogului;
-derivaţii halogenilor(clor, acid clorhidric, brom), produc
necroze ale frunzelor iar la animale boala numită
fluoroză(manifestată prin deformarea oaselor, căderea
dinţilor).
Poluanţi solizi(pulberile) conţin numeroase particule de
cuarţ, calciu, azbest, oxizi de siliciu, particule de plumb,
mercur.
➢ Poluarea biologică
Se face prin contaminarea bacteriologică a apei,
alimentelor şi eutrofizarea apelor.
Sursele de contaminare sunt:
-apele menajere;
-apele industriale uzate, provenite în special din
industria alimentară.
Poluarea biologică a apei şi a alimentelor se face indirect prin
contaminarea lor cu substanţe organice fermentascibile.
Eutrofizarea apelor este un proces natural de acumulare în timp a
unor cantităţi crescute de substanţe organice pe fundul apei.Are loc
dezvoltarea în masa apei a unor microorganisme care pot acoperi
în întregime suprafaţa apei, ducând la o distrugere a echilibrului
biologic din ecosistemul respectiv prin sărăcia apei în oxigen şi
creşterea concentraţiei de săruri.Procesul poate fi accelerat de om,
prin deversarea de ape uzate bogate în substanţe organice.
Scăderea cantităţii de oxigen limitează dezvoltarea organismelor şi
favorizează moartea celor sensibile la scăderea concentraţiei de
oxigen, iar creşterea concentraţiei de săruri determină creşterea
durităţii apei, făcând-o improprie pt. dezvoltarea unor specii.Ca
urmare, scade diversitatea biocenozei prin dispariţia unor specii.
EFECTELE DETERIORĂRII ECOSISTEMELOR ASUPRA
SĂNĂTĂŢII
-Oxidul de azot, anhidrida sulfuroasă, eliminate în atmosferă
formează smogul, care produce în marile oraşe tulburări cronice la
indivizii cu afecţiuni respiratorii şi cardiace.
-Sulfura de carbon produce la copii simptome neurologice.
-DDT-ul şi alte pesticide produc la om afecţiuni ale sistemului
digestiv şi neuronendocrin.
-Plumbul determină boala numită saturnism, ce se manifestă prin
salivaţie, convulsii, perturbări în activitatea cerebrală şi renală,
diaree, urmată de moarte.
-Molibdenul produce o degenerare a ficatului, modifică
metabolismul fosforului, ducând la malformaţii osoase.
-Cadmiul se întâlneşte în concentraţii mari la fumători şi iniţiază
cancerul de plămâni.
-Poluarea apei potabile cu azotaţi şi consumul ei îndelungat
determină cefalee, greaţă, diaree, fenomene cunoscute sub numele
de boala apei.
-Poluarea apei cu agenţi microbieni determină creşterea frecvenţei
unor afecţiuni, cum ar fi: colibaciloza, hepatita virală, holera,
dizenteria.
-Radiaţiile ionizante prezintă un risc de cancerizare sau de
mutageneză.
-Poluarea sonoră determină la om tulburări neurovegetative,
nevroze, hipertensiune arterială, tulburări endocrine.