şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieții mele.
În zadar râuri în soare
Grămădești-n a ta gândire
şi câmpiile Asire
şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!"
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
– „Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-isvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreață.
Acolo-n ochiu de pădure,
Lângă trestia cea lină
Şi sub bolta cea senină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romăniţă
Voi cerca de mă iubești.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţine de subsuoară,
Te-oi ţine de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?"
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
........................
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
Introducere
Poezia a fost publicată în revista „Convorbiri literare” la 1 aprilie 1873. Este una dintre cele mai reprezentative poezii care taratează tema iubirii, dar care în acelaşi timp pune în evidenţă locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire eminesciană.
Specia literară: este egloga, dar are şi caracter de meditaţie datorită finalului.
Idila = operă lirică în care se conturează un tablou din viaţa rurală, evidenţiindu-se atitudinile oamenilor în plan erotic.
Egloga = idilă cu dialog
Meditaţia = specie lirică filozofică, dezvoltată mai ales în romantism, centrată pe motive reflexive
Comentariul
Tema:
tema iubirii combinată cu tema naturii şi cu cea a timpului (meditaţia din final se referă la problema trecerii ireversibile a timpului).
Semnificaţia titlului:
Sursa de inspiraţie a poeziei este mitul romantic al florii albastre, caracteristic romantismului. Acest mit este preluat din opera scriitorului german Novalis (Heinrich von Ofterdingen) şi se referă la dorinţa de cunoaştere, de atingere a unui ideal. La Eminescu acest ideal este iubirea, floarea albastră fiind aici o metaforă pentru femeia iubită.
Compoziţia textului:
Poezia este construită pe două planuri distincte: un plan al femeii (strofele 1-3 şi 5-12), celălalt al bărbatului (strofele 4, 13-14). Strofa a patra poate fi considerată o strofă de tranziţie care face legătura între cele două moduri de a înţelege lumea. Femeia este o copilă naivă, dornică de a se realiza prin iubire, în timp ce bărbatul este un contemplativ, preocupat să atingă absolutul. Primul plan poate fi considerat unul „al aproapelui”, iar cel al bărbatului „al departelui”. Aceste denumiri capătă semnificaţie dacă ne gândim la opoziţia dintre lumea naturală, instinctuală în care îl invită femeia, şi lumea ideilor şi misterelor la care visează eul liric. Planul feminităţii are forma unui monolog, alcătuit dintr-un reproş (prima parte), apoi dintr-o provocare inocentă, dintr-o încercare de seducţie. Planul bărbatului are dublu rol: fixează „povestea” în interiorul unei amintiri şi conferă poeziei caracter de meditaţie. Senzaţia de poveste evocată este dată de prezenţa în text a eului liric prin intermediul pronumelui personal de persoana I: „eu”, „netezindu-mi”, „albastra-mi”, „iubirea noastră” şi a verbelor la indicativ: „eu am râs”, „n-am zis”, „stam”, „a murit”. Aceste detalii, completate de exclamaţii meditative: „Ah! Ea spuse adevărul”, „Ce frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!”, „Floare-albastră! Floare-albastră!” demonstrează că povestea de dragoste este pusă într-o ramă, într-o altă poveste, a bărbatului.
Timpul trecut al verbelor subliniază aceeaşi idee. Datorită acestor elemente se creează senzaţia unui joc între prezenţă şi absenţă care poate fi extins la jocul dintre viaţă şi moarte. Ceea ce pare prezent se dovedeşte a fi în final doar o amintire, o meditaţie asupra iubirii pierdute. Moartea poate fi reprezentată în text de lucrurile abstracte spre care tinde eul liric. Acestea sunt considerate zadarnice de către iubită care în locul acestei lumi a eternităţii „cerurilor înalte”, cu „stelele” şi „norii” lor, a mormintelor civilizaţiei egiptene din „piramidele-nvehite”, îi oferă „codrul cu verdeaţă”, adică viaţa.
Nivelul ideatic:
Povestea de iubire este redată sub forma unei amintiri. Monologul femeii descrie înstrăinarea treptată a omului de geniu de fiinţa iubită. Tânăra simte că datorită preocupărilor abstracte, bărbatul se înstrăinează, îl avertizează că fericirea nu stă în „câmpiile asire” şi în „piramidele-nvechite” ci în iubirea ei: „Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite!”. Bărbatul nu o înţelege, preocupările sale sunt de natură filozofică, motiv pentru care o tratează cu îngăduinţă pe tânără îndrăgostită: „Eu am râs, n-am zis nimica.” Aceasta încearcă să-l atragă în mijlocul naturii protectoare, reprezentată în lirica eminesciană de codru: „Hai în codrul cu verdeaţă” în care îşi poate regăsi fericirea. Poezia respectă scenariul idilei eminesciene care începe cu o chemare în mijlocul naturii, continuă cu jocul iubirii şi sfârşeşte cu despărţirea. Universul în care încearcă să-l atragă este unul tentant. Elementele descrise prin intermediul epitetelor „prăpastia măreaţă”, „balta senină”, „trestia lină” şi personificării: „Und-izvoare plâng în vale” alcătuiesc un peisaj paradisiac din care nu pot lipsi unele dintre motivele principale ale creaţiei eminesciene, cum ar fi teiul şi luna. Acest cadru se află în antiteză cu cel sugerat la început, unde stelele, norii, întunecata mare şi piramidele învechite, simboluri ale infinirii, alcătuiesc un peisaj abstract, incompatibil cu jocul iubirii. Iubita are de asemenea trăsături care o pun în antiteză cu imaginea masculină, redate prin comparaţia: „Voi fi roşie ca mărul” şi prin epitetul metaforic „de-aur părul”. Femeia este o prezenţă vie, aflată în antiteză cu imaginea palidă a bărbatului. Jocul iubirii este descris cu ajutorul expresilor populare care conferă un farmec aparte textului: „Voi cerca de mă iubeşti.”, „Să-ţi astup cu dânsul gura.”, „De mi-i da o sărutare”. Limbajul popular este cel care autohtonizează peisajul, care îl face să nu fie un simplu colţ de rai: „stâncă stă să se prăvale”, „Vom şedea în foi de mure.” Limbajul popular face distincţia şi între cele două viziuni despre viaţă situate în antiteză în poezie. Limbajul femeii care vede fericirea în iubire, diferă de cel al bărbatului care alege meditaţia.
După prezentarea acestui paradis terestru şi a posibilei poveşti de iubire, ni se prezintă şi sfârşitul ei trist. Tonul ultimelor strofe este unul meditativ, în care eul liric meditează asupra problemei timpului care nu îi mai poate reda iubirea pe care a pierdut-o. Iubita, care capătă semnificaţia florii albastre dispare, şi o dată cu „dulcea minune” se stinge şi iubirea chiar înainte de a se împlini. În ultima strofă eul liric îşi cheamă iubita, dar această chemare este una zadarnică deoarece timpul nu mai poate fi recuperat şi clipa de fericire rămâne pentru totdeauna pierdută: „Totuşi... este trist în lume!”. Adverbul de mod cu înţeles concesiv pare nepotrivit în acest context, dar el este cel care sintetizează cel mai bine drama îndrăgostitului. În ciuda faptului că se doreşte împlinirea prin intermediul iubirii, aceasta nu mai este posibilă datorită ireversibilităţii timpului.
Nivelul prozodic:
ritmul este trohaic, rima îmbrăţişată, versuri scurte de 8 silabe. Ritmul oferă de obicei muzicalitate textului.
Trimiteți un comentariu Blogger Facebook