Fantasticul este o categorie estetică, definită în raport cu realul şi imaginarul, plasându-se între acestea şi producând o ezitare de încadrare a evenimentului în natural sau supranatural.
Tzvetan Todorov, în lucrarea sa Introducere în literatura fantastică spunea că „fantasticul este ezitarea cuiva care nu cunoaşte decât legile naturale pus faţă în faţă cu un eveniment în aparenţă supranatural.”
Fantasticul propriu-zis presupune faptul că personajul şi cititorul, aflaţi în faţa unui fenomen necunoscut, ezită a-i da o explicaţie naturală sau supranaturală, ceea ce determină un sentiment de spaimă sau nelinişte. Orice opţiune pentru o soluţie sau alta, pentru natural sau supranatural, înseamnă pătrunderea într-un gen învecinat: fabulosul sau straniul.
Fabulosul sau miraculosul presupune acceptarea supranaturalului. Cititorul ştie că se află într-o lume imaginară în care totul este posibil. Ex.: basmele, literatura S.F.
Straniul apare în operele ale căror întâmplări aparent neverosimile, ieşite din comun şi înspăimântătoare au explicaţii raţionale. Ex.: romanele poliţiste.
BASMUL
Basmul este o specie în proză a genului epic în cuprinsul căreia se povestesc întâmplări miraculoase, puse pe sema unor personaje sau forţe supranaturale. Finalul basmului aduce totdeauna victoria binelui asupra răului.
După originea lor, basmele pot fi populare sau culte.
Basmul cult a copiat modelul popular, imitând relaţia de comunicare dintre povestitor şi ascultători, dar textul este scris şi definitiv stabilit, având un autor ce poate fi identificat.
Basmul popular şi cel cult au o serie de elemente comune, dar şi unele care le diferenţiază. Este comună evoluţia narativă, care se poate reduce la o schemă, conform căreia în situaţia iniţială se manifestă o lipsă. În Povestea lui Harap-Alb lipsa iniţială se manifestă în lumea spre care se îndreaptă eroul, pentru că împăratul Verde, fratele tatălui său, este bătrân şi are numai fiice, neavând pe cine să lase la domnie. Lipsa iniţială este înlăturată prin acţiunea lui Harap-Alb care pleacă la drum pentru a reface echilibrul.
Basmul popular combină acţiuni caracteristice al căror număr este limitat şi printre care se numără: plecarea de acasă, punerea la cale a probelor, dezvăluirea vicleşugului, nunta etc. Asemena acţiuni apar şi în basmele culte. În Povestea lui Harap-Alb, eroul este supus mai multor probe pentru a-şi duce la capăt misiunea. Acţiunea basmului urmează o linie ascendentă, astfel încât de cele mai multe ori, începutul se află în opoziţie cu sfârşitul, eroul făcând un salt de la o poziţie socială umilă la una înaltă. Chiar dacă basmul are intrigă şi o anume tensiune narativă, nu se poate considera că urmează momentele clasice ale subiectului literar, aşa cum se întâmplă în operele culte, de fapt fiind marcate foarte clar doar situaţia iniţială şi cea finală. În călătoria sa, protagonistul întâlneşte adversari, dar şi ajutoare (fiinţe, animale, obiecte), ca în orice basm popular. În afară de aceste două categorii, pot apărea şi donatorii sau furnizorii, personaje întâlnite întâmplător şi care îi dăruiesc eroului un obiect miraculos ce-l va ajuta la nevoie (de exemplu, crăiasa albinelor). Eroul poate avea trăsături omeneşti, cum este cazul lui Harap-Alb, dar şi puteri supranaturale.
Între povestitor şi ascultători, există o convenţie artistică, împrumutată şi de basul cult: totul este posibil, naraţiunea are un caracter fabulos. Personajele şi acţiunile sunt ieşite din comun, timpul şi spaţiul sunt imaginare. Întâmplările se petrec cândva, odată, atunci şi undeva, într-o împărăţie. Reperele temporale şi spaţiale sunt vagi, imaginare, redate la modul general.
În lumea basmului se intră şi se iese prin formule specifice, a căror funcţie este de a avertiza asupra caracterului fabulos al povestirii. Există trei tipuri de formule în basm: iniţiale, mediane şi finale. Formulele iniţiale pregătesc auditoriul pentru ideea că ceea ce se va nara este rodul imaginaţiei. Formulele mediane au rolul de a menţine legătura cu auditoriul, de a-i atrage atenţia. Formulele finale sugerează că totul a fost o născocire, producând ieşirea din timpul şi spaţiul fabulos. Cele două planuri, real şi fabulos, se întrepătrund în basmul cult deoarece fantasticul este tratat în mod realist.
În basmul popular, fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase, supranaturale, se comportă în general ca oamenii comuni, însă umanizarea lor este convenţională, fără particularităţi psihice, sociale, naţionale etc. În literatura cultă, fantasticul este adaptat estetic. Această particularitate se numeşte localizarea fantasticului. Prin detalii realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi localizat geografic şi istoric. Personajele, de la Harap-Alb, la împăratul Roş şi la cei cinci nezdrăvani, se comportă ca nişte ţărani şi vorbesc în graiul moldovenesc.
POVESTEA LUI HARAP-ALB
Povestea lui Harap-Alb a fost publicată în revista Convorbiri literare în 1 august 1877. Conform clasificării făcute de Jean Boutiere, aparţine grupului basmelor fantastice, alături de Soacra cu trei nurori, Fata babei şi fata moşneagului, Făt-Frumos, fiul iepei şi Povestea porcului. Meritul lui Ion Creangă este că a scos basmul din circuitul folcloric şi l-a introdus în literatura cultă. Toate poveştile autorului sunt de fapt creaţii culte, pot fi considerate chiar nuvele. Lumea descrisă de el în Povestea lui Harap-Alb este una ţărănească, personajul principal nu are trăsături supranaturale. Totuşi se respectă schema narativă a basmului popular.
Basmul poate fi interpretat şi ca un un bildungsroman, roman iniţiatic. Structura compoziţională are ca element constitutiv călătoria pe care o întreprinde Harap-Alb, care devine un act iniţiatic în vederea formării eroului pentru viaţă.
Tema basmului, împrumutată din basmul popular, este triumful binelui asupra răului. De asemenea, se reiau anumite motive narative specifice speciei: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin vicleşug, probele, demascarea răufăcătorului, pedeapsa acestuia şi căsătoria.
Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor narative şi a episoadelor se relizează prin înlănţuire. Incipitul stabileşte timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea, dar acestea nu au coordonate reale ci vagi, imaginare: „Amu cică era odată într-o ţară un crai care avea trei feciori. Şi craiul acela mai avea un frate mai mare, care era împărat într-o altă ţară mai depărtată. [...] ţara în care împărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pământului, şi crăiia istuilalt, la altă margine. [...] Şi cine apuca a se duce pe atunci într-o parte a lumii, adeseori dus rămânea până la moarte.” Reperele spaţiale sugerează dificultatea aventurii eroului, care trebuie să călătorească de la un capăt al lumii la celălalt, simbolizând trecerea de la imaturitate la maturitate. Incipitul, reprezentat de fapt de o formulă compoziţională specifică basmului, se află în strânsă legătură cu formula finală: „Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă. Cine se duce acolo bea şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iară cine nu, se uită şi rabdă.” Cele două formule marchează intrarea şi ieşirea din fabulos. Deşi sunt specifice lumii fantastice a basmului, cele două convenţii suportă transformările autorului: formula iniţială este atribuită altcuiva prin adverbul „cică”, iar cea finală conţine o reflecţie asupra realităţii sociale, care nu apare în basmul popular. Formulele mediane realizează trecerea de la o secvenţă narativă la alta, menţinând interesul cititorului: „Şi merg ei o zi, şi merg două, şi merg patruzeci şi nouă”, „Dumnezeu să ne ţie, ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este.”
Momentele subiectului corespund acţiunilor realizate de erou. Situaţia iniţială în care este prezentat eroul şi curtea craiului reprezintă expoziţiunea, primirea scrisorii de la împăratul Verde, hotărârea fiului mai mic de a-şi încerca şi el norocul şi întâlnirea cu Spânul constituie intriga, probelele pe care le trece Harap-Alb împreună cu prietenii săi alcătuiesc desfăşurarea acţiunii, punctul culminant constă în demascarea Spânului şi recunoaşterea meritelor adevăratului moştenitor, iar prin deznodământ se reface echilibrul iniţial şi are loc răsplata eroului prin moştenirea tronului şi căsătoria cu fata împăratului Roş.
Deşi Ion Creangă porneşte de la modelul popular şi păstrează teme şi motive specifice basmului tradiţional, el complică situaţia, eroul trebuie să parcurgă mai multe probe decât Făt-Frumos şi nu are puteri supranaturale. De asemenea, duşmanii în legătură cu care este avertizat de tată nu sunt din altă lume (spre deosebire de basmele populare în care eroii se luptă cu zmeii) ci sunt oameni însemnaţi, renumiţi pentru viclenia şi răutatea lor: „să te fereşti de omul roş, iar mai ales de omul spân, cât îi putea, să n-ai de-a face cu dânşii că sunt foarte şugubeţi.”
Având un caracter de bildungsroman, Povestea lui Harap-Alb urmăreşte în primul rând evoluţia eroului. În funcţie de ipostazele în care se află eroul, este structurată schema narativă a operei. În prima ipostază eroul este doar „mezinul”, „fiul craiului” care se pregăteşte de drumul care va echivala cu maturizarea şi iniţierea lui. În a doua ipostază, el îşi schimbă statutul, decade, devenind sluga Spânului şi căpătând numele de Harap-Alb, nedemn pentru condiţia lui reală. Această ipostază reprezintă de fapt procesul de maturizare în care fiul de crai trebuie să-şi dovedească trăsăturile chiar şi sub forma unei condiţii umile. În a treia etapă maturizarea se produce, fiul de crai îşi dovedeşte calităţile de conducător pe care le-a dobândit în procesul de iniţiere şi devine împărat.
Scrisoarea primită de la împăratul Verde, care are nevoie de moştenitori deoarece are numai fete (motivul împăratului fără urmaşi) este elementul care declanşează situaţia iniţială şi determină plecarea celui mai demn dintre fiii craiului (motivul superiorităţii mezinului) în călătorie. Această călătorie trebuie pregătită, nu se poate realiza la întâmplare. Pentru că s-a arătat milostiv cu bătrâna cerşetoare care era de fapt Sfânta Duminică, eroul primeşte de la ea sfaturi care îl vor ajuta să-şi îndeplinească misiunea. Pentru a izbândi el trebuie să ia calul, hainele şi armele tatălui său, realizându-se astfel un transfer de calităţi de la tată la fiu. La fel ca şi părintele lui, fiul de crai trebuie să treacă prin diferite primejdii pentru a dovedi că este capabil să conducă o împărăţie. Motivul animalului năzdrăvan din basmele populare se regăseşte şi aici: calul nu este un animal oarecare, el are puteri supranaturale, vorbeşte şi poate zbura, iar ademenirea lui nu se poate realiza decât cu o tavă de jăratic: „Pe urmă umple o tavă cu jăratic, se duce cu dânsa la herghelie şi o pune jos între cai. Şi atunci numai iaca ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal grebănos, dupuros şi slab de-i numărai coastele; şi venind de-a dreptul la tavă, apucă o gură de jăratic. [...] şi atunci calul odată zboară cu dânsul până la nouri şi apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea zboară încă o dată până la lună şi iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul.”
Prima probă la care este supus eroul este înfrângerea ursului (a tatălui deghizat în urs) care se află sub podul ce desparte împărăţia de lumea necunoscută. Este o probă menită să-i testeze vitejia, bărbăţia şi curajul. Podul simbolizează întotdeauna o trecere de la o lume la alta, de la cunoscut la necunoscut, sau de la imaturitate la maturitate. Mezinul trece această probă cu ajutorul calului năzdrăvan care „dă năvală asupra ursului”.
Trecerea podului este urmată de rătăcirea în pădurea-labirint, un alt element simbolic care este esenţial în procesul de maturizare. Pentru că este încă imatur, încalcă sfaturile date de tatăl său şi la a treia apariţie a Spânului se lasă păcălit de acesta şi îl angajează ca slugă pentru a-l călăuzi în acest tărâm neprimitor. Momentul întâlnirii cu Spânul declanşează conflictul principal şi exterior al basmului, care îţi va găsi rezolvarea doar în final. Dând dovadă de naivitate, se lasă păcălit şi acceptă să coboare în fântână pentru a se răcori. Această coborâre echivalează cu o coborâre simbolică în infern care reprezintă începutul iniţierii spirituale, unde va fi condus de Spân. Coborârea îi oferă eroului nu numai un alt nume, dar şi o altă identitate. Schimbarea identităţii reale cu cea aparente se observă din semnificaţia numelui pe care îl primeşte de la Spân: Harap-Alb („harap” înseamnă rob ţigan). Personajul negativ capătă şi el o nouă identitate, aceea de fiu de crai. Jurământul pe care îl face eroul în fântână are dublu rol: subliniază faptul că Harap-Alb este un om de onoare care îşi va ţine cuvântul dat, deci ajută la caracterizarea personajului, dar anticipă şi finalul basmului deoarece el include şi condiţia eliberării de jurământ: „Dacă mai vrei să mai vezi soarele cu ochii şi mai calci pe iarbă verde, atunci jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate, [...] şi atâta vreme să ai a mă sluji, până îi muri şi iar îi învia.”
Pentru a se putea continua procesul de iniţiere, Harap-Alb este supus de către Spân la trei probe: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului, aducerea pielii cu pietre preţioase a cerbului şi aducerea fetei împăratului Roş pentru căsătoria Spânului. Mijloacele prin care trece probele ţin de miraculos, iar adjuvanţii au puteri supranaturale.
Primele două probe le trece cu ajutorul Sfintei Duminici, care îl sfătuieşte cum să procedeze şi îi dă obiecte magice care să-l ajute în misiunea sa. Pentru înfrângerea ursului îi dă o licoare cu „somnoroasă” pe care o toarnă în fântâna ursului provocându-i un somn adânc. În plus, pentru a-l păcăli se serveşte şi de pielea de urs dăruită la plecare de tatăl său. Pentru a-şi duce la capăt a doua sarcină, Sfânta Duminică îi dăruieşte alte obiecte magice, şi anume obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot. Prima probă îi solicită curajul, dar a doua şi capacitatea de a mânui sabia , stăpânirea de sine şi respectarea jurământului în faţa ispitei pe care o reprezintă pietrele preţioase.
A treia probă, cea mai complexă dintre toate, presupune un alt set de probe şi necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş îi va aduce lui Harap-Alb o serie de prieteni cu puteri supranaturale fără ajutorul cărora nu ar fi posibilă îndeplinirea misiunii. În această etapă se conturează adevăratele calităţi ale eroului care îl vor conduce spre tronul împăratului Verde. Primii adjuvanţi ai săi vor crăiasa furnicilor şi căiasa albinelor. Trecând peste un pod el vede o nuntă de furnici pe care decide să o lase să treacă pentru a nu pune în pericol viaţa acestora. Dând dovadă de bunătate, este răsplătit de crăiasa acestora care îi oferă o aripă cu puteri magice: „când îi avea vrodată nevoie de mine, să dai foc aripii, şi atunci eu împreună cu tot neamul meu avem să-şi venim în ajutor.” Aceeaşi răsplată o primeşte şi de la crăiasa albinelor pentru că fiindu-i milă de albinele pe care le întâlneşte le construieşte un stup: „pentru că eşti aşa de bun şi te-ai ostenit să ne faci adăpost, vreu să-ţi fac şi eu un bine în viaţa mea: na-ţi aripa asta, şi când îi avea vrodată nevoie de mine, aprinde-o, şi eu îndată am să-ţi viu întru ajutor.”
Tot prin bunătate şi toleranţă faţă de alte fiinţe îi câştigă drept prieteni devotaţi pe cei cinci năzdrăvani: Gerilă, Flămânzilă, Setilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă. Aceste cinci personaje se integrează perfect în lumea basmului. Şi ei au trăsături umane: Gerilă este o „dihanie de om”, Flămânzilă „o namilă de om”, Setilă „o nanie de om”, Ochilă „o schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă e „o pocitanie de om”, dar fantasticul în cazul lor se produce prin exagerarea unei trăsături până la limita absurdului. Descrierile lor sunt pitoreşti şi subliniază mai ales talentul autorului de a realiza descrieri inedite care se îmbină cu umorul. Descrierea lui Gerilă este mai mult decât elocventă în acest sens: „omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi debălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se resfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de desupt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de o palmă. Nu era chip să te aproprii de dânsul, că aşa tremura de tare, de parcă-l zghihuia dracul.”
La curtea împăratului Roş Harap-Alb este supus unor noi probe pe care le trece datorită puterii supranaturale a ajutoarelor sale. Împăratul Roş, „vestit pentru bunătatea lui nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită”, le oferă găzduire într-o casă de aramă, probă de care grupul de prieteni trece datorită lui Gerilă. Proba focului constă în înnoptarea în această casă menită să le aducă pieirea, sub care se află un foc din 24 de stânjeni de lemne. Gerilă răceşte casa şi astfel scapă cu viaţă. Proba mâncării şi a băuturii nu este mai prejos decât prima: peţitorii trebuie să consume „12 harabale cu pâine, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin din cel hrănit”. Proba va fi dusă la îndeplinire de către Flămânzilă şi Setilă. Urmează alegerea macului de nisip care se realizează cu ajutorul furnicilor. Păzirea fetei împăratului transformată în pasăre este a patra probă, care pune la încercare atât îndemânarea lui Ochilă care o vede cnd se ascund după lună, cât şi îndemânarea lui Păsări-Lăţi-Lungilă care se întinde şi o prinde. Următoarea probă este specifică basmului popular şi constă în ghicitul fetei dintre trei femei identice, şi va fi rezolvată cu ajutorul albinelor. Fata de împărat impune o ultimă probă: calul lui Harap-Alb şi turturica ei trebuie să aducă „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă, de unde se bat munţii în capete.” Calul obţine obiectele magice prin vicleşug, furându-le de la turturică şi astfel fata împăratului Roş este obligată să-l însoţească pe Harap-Alb la curtea împăratului Verde. Această călătorie reprezintă o nouă probă pentru erou, deoarece trebuie să-şi respecte jurământul faţă de Spân deşi se îndrăgosteşte de fată. El nu îi mărturiseşte reala sa identitate, dar fiind „o farmazoană cumplită” şi având puteri magice, ea ştie care este adevărul.
Punctul culminant al basmului constă în demascarea de către fata împăratului Roş a Spânului şi restabilirea adevărului. Dar, conform jurământului, Harap-Alb trebuie mai întâi să moară şi apoi să învie pentru a se elibera de cuvântul dat. Spânul îl acuză că şi-a încălcat jurământul şi îi taie capul. În felul acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului ia sfîrşit. Doar în momentul în care iniţierea se încheie Spânul este pedepsit. Calul este cel care face dreptate şi distruge forţele răului: „Şi odată mi ţi-l înfăşcă cu dinţii de cap, zboară cu dânsul în înaltul ceriului şi apoi dându-i drumul de acolo, se face spânul până jos praf şi pulbere.” Decapitarea lui Harap-Alb este una simbolică, având un rol purificator şi simbolizează iniţierea lui totală. Este înviat de fata împăratului Roş cu ajutorul smicelelor de măr şi a apei vii şi a apei moarte, care sunt de asemenea obiecte magice: „îl înconjură de trei ori cu cele trei smicele de măr dulce, toarnă apă moartă să steie sângele şi să se prindă pielea, apoi îl stropeşte cu apă vie şi atunci Harap-Alb îndată învie.” eroul îşi recapătă statul social şi adevărata identitate, dă dovadă că s-a maturizat şi primeşte drept recompensă împărăţia şi pe fata împăratului Roş. Nunta şi obţinerea statutului de împărat confirmă maturizarea acestuia. Deznodământul constă în răsplată pe care o primeşte eroul, dar şi în faptul că se restabileşte echilibrul din lumea basmului prin găsirea unui moştenitor pentru împăratul Verde.
PERSONAJUL HARAP-ALB
Harap-Alb este personajul principal al basmului. Este caracterizat atât cu ajutorul mijloacelor directe (portretul făcut de narator şi de alte personaje), cât şi indirecte (caracterizarea prin propriile acţiuni, nume).
Harap-Alb este cel mai reprezentativ dintre eroii pozitivi ai lui Creangă. El nu are trăsături supranaturale, puterea lui stă în gândul lui bun. La fel ca şi alte personaje din poveştile autorului, Harap-Alb e omenos şi milostiv.
Încă de la începutul basmului, fiul cel mic al Craiului îşi va dovedi calităţile de erou, fiind singurul dintre cei trei fraţi care este afectat de dojana tatălui şi mâhnit de faptul că reprezintă un motiv de ruşine pentru acesta. Apoi se observă trăsăturile lui fundamentale, mila şi bunătatea, care îl ajută să-şi facă ajutoare ce îl vor sprijini în călătoria sa, cum ar fi Sfânta Duminică şi calul năzdrăvan. În acelaşi timp, este şi iute la mânie deoarece se cam repede la cerşetoarea din grădină, neştiind că este Sfânta Duminică, şi loveşte calul care i se pare răpciugos. După ce trece de capcana pe care i-o întinde tatăl şi care era menită să-i probeze vitejia, eroul pleacă în călătoria sa iniţiatică. Dând dovadă de naivitate, dar şi de lipsă de experienţă de viaţă, fiul craiului nu ascultă sfaturile date de tată la plecare şi se lasă păcălit de Spân. Neascultător cu tatăl, se dovedeşte însă supus în relaţia cu Spânul, din al cărui cuvânt nu iese.
Personajul este caracterizat şi prin opoziţia cu personajul negativ, simbol al forţei răului. Nici Spânul nu are trăsături miraculoase, dar el reprezintă omul rău, maleficul, inumanul. El reuşeşte să-l păcălească pe erou datorită vicleniei şi astfel are loc o schimbare de statut: Spânul devine fiul de crai, iar acesta se transformă în sluga primului. Prima etapă a formări personajului este coborârea în fântână, care echivalează cu o coborâre ad inferos, un botez în urma căruia fiul craiului primeşte un nou nume, Harap-Alb, şi o nouă identitate, de slugă a Spânului. De asemenea, Spânul are rolul unui iniţiator, este „un rău necesar”, fără de care nu s-ar fi putut realiza iniţierea eroului pozitiv.
Probele la care este supus sunt menite a-l pregăti ca viitor conducător, moştenitor al tronului unchiului său, dar şi în vederea căsătoriei.
Harap-Alb devine un erou exemplar nu prin însuşiri miraculoase aşa cum se întâmplă de obicei în basme, ci prin trăsturile sale profund umane. Bunătatea şi mila de care dă dovadă încă de la început îl situează în rândul personajelor care reprezintă forţele binelui. Pentru ca iniţierea eroului să fie totală, el trebuie să primească din nou botezul morţii şi al învierii. În final, el dobândeşte un set de valori morale care în viziunea autorului sunt necesare unui împărat: mila, bunătatea, generozitatea, prietenia, respectarea jurământului, curajul.
ARTA NARAŢIUNII, UMORUL, LIMBA ŞI STILUL
Ion Creangă este un povestitor prin excelenţă cu un stil propriu şi inconfundabil. Prin urmare, poveştile sale nu mai pot fi repovestite fără pierderi şi nici nu ar putea circula în variante, ca în folclor. Ele trebuie citite ca orice operă cultă.
În toate poveştile sale, Creangă respectă întocmai schema universală a basmului şi nu inventează motive sau teme inedite. Originalitatea autorului stă în conceperea scrierii sale ca un mic roman de aventuri, cu multe detalii specifice care nuanţează mişcările, gesturile şi stările sufleteşti ale personajelor. În felul acesta personajele şi acţiunile capătă individualitate, devin de neconfundat. Regresiunea de la fantastic la real are aceeaşi funcţie de umanizare, dând un contur realist subiectului de basm. Umorul face ca fabulosul să coboare pe pământ, să fie umanizat, dar asta nu echivalează cu o degradare a acestuia.
Naraţiunea, deşi se face la persoana a III-a, nu are un caracter obiectiv, deoarece naratorul omniscient intervine prin comentarii şi reflecţii, astfel creându-se acea legătură afectivă dintre el şi cititor. Spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi descrierea.
Modul de a povesti al lui Creangă se caracterizează prin: ritmul rapid al povestirii care rezultă din eliminarea explicaţiilor generale, a digresiunilor, a descrierilor etc., individualizarea acţiunilor şi a personajelor prin amănunte care particularizează şi prin dramatizarea acţiunii prin dialog. La Creangă, dialogul are funcţie dublă, ca în teatru: prin el se dezvoltă acţiunea şi se caracterizează personajele, care trăiesc şi se individualizează prin limbaj.
O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu care sunt spuse. Se creează o legătură între narator şi cititor care capătă accente afective. Exprimarea afectivă este marcată de prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a dativului etic. Această exprimare afectivă oferă şi caracterul oral al basmului deoarece frazele lui Creangă lasă impresia de spunere. Oralitatea rezultă şi din prezenţa expresiilor onomatopeice, a verbelor imitative şi a interjecţiilor. Impresia de zicere este dată şi de expresiile narative tipice („şi odată”, „şi atunci”, „în sfârşit”, „şi apoi”, „după aceea”), a întrebărilor şi exclamărilor („Ei, apoi şagă vă pare?”, „ce-mi pasă mie?”, „hai!hai!”).
Umorul este realizat prin mijloace diferite, cum ar fi: exprimarea mucalită (asocierea surprinzătoare a unor cuvinte: „să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri”), ironia („Doar unu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea auzită.”), poreclele şi apelativele caricaturale („ţapul cel roş”, „farfasiţi”, „Buzilă”), zeflemisirea („Tare-mi eşti drag!... Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi...”), diminutive cu valoare augmentativă („buzişoare”, „băuturică”), caracterizări pitoreşti (descrierea celor cinci năzdrăvani), scene comice (cearta dintre Gerilă şi ceilalţi în casa de aramă), citate cu expresii şi vorbe de duh („Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea.”).
În ceea ce priveşte limbajul, Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii, exprimarea locuţională, erudiţia paremiologică (frecvenţa proverbelor, a zicătorilor introduse în text prin expresia „vorba ceea”). Totuşi el nu copiază limba ţărănească, ci o recreează, devenind astfel o marcă a stilului său.
Trimiteți un comentariu Blogger Facebook